Călătorie de plezir

Călătorie de plezir

Câteodată, ca pe orice om căruia i s-a urât cu binele (asta era vorba bunicii și o folosea atunci când bunicul se abătea, în drumul către casă, pe la cârciuma lui Albulescu), mă apucă dorul de aventură. Tradus în fel și chip. Iar ultima ispravă de ținut minte a fost o călătorie cu trenul. Dar nu cu al franțuzilor, TGV-ul acela care mai mult zboară, și aceea chiar ar fi fost aventură, și nici cu vreunul japonez, pe bază de levitație magnetică. Halal levitație, se vede că gălbejiții ăia cu ochi pieziși n-au descoperit palinca. În vreme ce la noi magneții se pun pe contoare. Care altfel ar merge chiar mai iute decât trenurile abia pomenite.

Nostalgic după vremurile în care totul era altcumva iar gările și trenurile mai mult niște locuri de plezir, am hotărât să-mi iau bilet la una din săgețile albastre (știu că la 42 km pe oră a vorbi de săgeți sună a glumă, dar nu eu le-am zis așa) care bat, de câteva ori pe zi, drumul de fier al Piteștiului. Temerar cum sunt (dar mai temerar ești dacă la stai cozile din Gara de Nord, călcat în picioare de toți studențașii care merg, prin grija partidului unic, moca), am încercat să iau bilet de pe site-ul companiei. Spun am încercat, pentru că site-ul, ca orice site al unei instituții de stat, nu mergea. Doar știți primele cuvinte auzite de îndată ce treci pragul ANAF-ului (cât p-aici să scriu anafurii), al unei farmacii ori al unui cabinet medical: „nu merge sistemul”. Las’ că merge celălalt.

Am înfrânt în cele din urmă, cu ajutorul unei cunoștințe, care mi-a găsit un locșor la clasa a I a, cumpărat de la o agenție, unde sunt sigur că presta o doamnă care-i vânduse bilete și Mariei Tănase, pe vremea când cânta Trenule, mașină mică. Am scăpat cu 50 de lei, sumă ce echivalează cam cu trei drumuri făcute cu microbuzul. E drept, într-o oră. Compartimentul de clasa a I a era o despărțitură cocoțată în cel mai înalt loc al vagonului, cel mai vizitat, potrivit legilor fizicii, de aerul cald. Unde astă iarnă sunt sigur că nici fizica n-ar fi ajutat cu nimic. Iar drumul până la destinația înscrisă pe biletul buclucaș a fost mai greu decât cel făcut de Amundsen la Polul Sud. Însă nu printre nămeți, foci (deși de niște foci am avut și eu parte) și banchize, ci printre valize. Și rucsacuri, multe, multe rucsacuri, se înțelege. Agățate cu îndârjire, ca niște lilieci prevestitori de rele, în cârcile unor tineri imposibil de dislocat din cale, cu comportament de surdo-muți, având privirile lipite de telefoane, și auz ioc.

Găsesc, cu chiu, cu vai, locul, ajutat de controlor, un ins cu față de godac speriat, care-mi spune că plăcuțele cu numere, de deasupra scaunelor, „nu e bune”.  Cald ca-n saună, ceea ce presupun că le venea mănușă (asta dacă le-ar fi trecut prin cap să slăbească) celor două doamne din fața mea (ai fi zis, văzându-le înghesuite una în alta, că le-au rămas locurile mici), ambele îmbrăcate în niște blugi rupți înadins, atâta cât să se vadă pogoanele de celulită aflate în proprietate. Nu-mi imaginez cum și-ar fi scos de pe ele nădragii aceia. Poate cu levierul sau cu vreun troliu. Unghii lungi, văcsuite în culori țipătoare, fiecare în câte una, și cu ceva buline, tricouri cu înscrisuri din viitorime (că altundeva nu le-am regăsit; nimic cu fuck, carevasăzică), adidași chinezești cu sclipici, bretoane cu argintiu și roz, smartfonuri cu huse șmechere, fluorescente, Coca Cola la pet de 2 litri. Măgăoaia se pune greu în mișcare, cu fireasca întârziere, de un sfert de ceas, lucru ce provoacă un uriaș val de entuziasm în rândurile poporului călător. Entuziasm de care nu scapă nici gureșele mele vecine, care se pun pe dat telefoane unor domni, bănuiți de mine a fi năpăstuiții lor soți.

Ajungem cu și mai multă întârziere decât cele cincisprezece minute (pentru că pe la Titu s-a defectat ceva), ceea ce mă face să cred că singurele trenuri care au ajuns la timp în România au fost cele care au adus minerii lui Cozma la plantat de panseluțe în capitală. Cobor ultimul. Sosit acasă pornesc televizorul și prima veste auzită e despre Cuc de la transporturi care ar fi venit, ca să vadă el cum stau lucrurile cu calea ferată,  de la Constanța la București cu o garnitură de tren. Poate una babană de cartofi prăjiți, îmi zic, văzându-i mutra.

După experiența asta mi-ar mai rămâne doar să merg în India sau în Uganda, cocoțat pe vagoane, laolaltă cu alte sute de aventurieri de-ai locului.

Din ciclul Călător în Țara Miștoului

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *