Codriniana

Codriniana

Un june, ucenic în ale mânuirii plaivazului, îmi spunea deunăzi că s-a mutat în București (într-o chițimie în care dacă ai ține un câine te-ar încătușa mintenaș ăia de la protecția animalelor, dar cu o chirie demnă de Londra ori de buricul Genevei) pentru a fi, vezi Doamne, în vâltoarea întâmplărilor culturale, în fundul de țară de unde se trăgea nebăgându-i nimeni în seamă talentul copleșitor, lăudat aici de niște domni anume, locatari cvasi stabili, alături de cohorte de muște nărăvite la literatură, ai unor bodegi cu nume răsunătoare și cu chelneri burtoși, uitați acolo de pe vremea tinereții cizmarului plumbuit, scuipat acum cu sârg cei ce înainte îi închinaseră duium de ditirambi înălțători în așteptarea unei ciozvârte gata molfăite.

Alții, niște insulari insensibili la mirajul ridicatului în slăvi, de unde pământul se zărește cât o un bob de neghină, au făcut altcumva. Șerban Codrin este, geograficește, la marginea lumii, vămuind lacom hotarul Bărăganului, nelăsând, de atâta amar de ani, vreun vis nezăbălit, aidoma lotrilor de cai ce stăpâneau acest ținut botezat de seminții năvălitoare (unii pun asta în cârca turcilor, alții în cea a pecenegilor sau cumanilor), pentru a-l împărăți de unul singur, ca pe-un caravanserai în afara căruia tot ce e viață, e doar viața de dincolo.

El a rămas acolo pentru că trebuia să fie cineva care să știe graiul dropiilor înspicate dintre brazde, al salcâmilor înflorind ca proștii doar la cheremul său, ori pe cel plin de prospețime, înrourat al coliliilor ghemuite în calea vârtejurilor, și mai cu seamă pentru că din locul ăsta mărginit cu nemărginirea, luna nu avea alt stăpân, înghesuind-o ori de câte ori vrea într-un felinar de pădurar de pe timpuri, spre a-i lumina ceasloavele pe care le tot scrie cu cerneluri secrete, mulse din țâțele ielelor bântuitoare de suflete înaripate. Sunt sigur că se trezește de cu zori, odată cu privighetorile din crângul sufletului său mereu înfrunzit, ca să aibă timp să măture curtea plină de stelele căzute peste noapte, pentru a se înfățișa celorlalți așijderea lor.

Apoi, la adăpostul tandru al viselor sale înșeuate în pieile bezmetice ale secolelor trecute pe furiș către soare-apune, ia stea cu stea și le dezghioacă răbdător căutându-și sinele frumos, de adolescent întârziat într-o nemurire înciudată, căreia îi știe fiecare cotlon rumegător de licheni. Parcă-l și văd dimineața, după ce se va fi dat jos din foișorul său de gânduri unde s-a cocoțat să scruteze toate patru zările, până-n zilele lui Noe cel de demult, spălându-și obrajii cu palmele făcute căuș pline de clipe de neuitare. Uitându-se pieziș înspre el și văzându-l astfel, oamenii-oameni se întreabă dacă n-o fi cumva vreun aed de dinaintea lui Homer, știutor al graiului versificat al tuturor viețuitoarelor pământului, broaște, elefanți, șoareci ori alte lighioane, vreun făcător de tropi ori de poematicoane budaidelene, vreun trubadur provensal din vremea lui Guiraut Borneilh și n-ar greși întru totul, Șerban Codrin fiind istorie și istorisire deopotrivă, stih și nestih, cânt și descânt, personificând, cu șarm și taină de alchimist născocit de vânturi poznașe în seri bănuite de ierni câinoase, o literatură întreagă.

Având o operă asemuitoare unei simfonii fascinante, bogată, originală și complexă, în care viața și moartea se întovărășesc întru uimire și nemurire, absolutizând existențe pământene, Șerban Codrin, ursitorit de cine știe ce stea abătută strivită laolaltă cu frunzele tuturor toamnelor în ierbarele copilăriei lumii, este doar aparent un fiu risipitor al frumosului. În împărățiile vestite, de peste mări și oceane, barzii aleși, purtând cu sine în sipete nevăzute comorile nației de unde vin, aidoma acestuia despre care am înjghebat umilele mele rânduri, stau la mesele capetelor încoronate, pe când bufonii, literați au ba, se uită cruciș, maimuțărind adevăruri, de tare departe.

Mihail Soare, 7 septembrie 2017

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *