Cronici, recenzii, opinii

„Un poet dezinvolt, inventiv, profund şi cu un umor special, un poet surpriză, aşa poate fi numit Mihail Soare, care ne invită la gâlceava domniei sale, culmea, tocmai cu Joseph Haydn! Teribilist sau serafic, profund sau ironic, meditativ sau sarcastic, cultivă versul clasic cu naturaleţea şi siguranţa profesionistului dăruit. Dar şi pe cel alb în aceeaşi măsură. Are Mihail Soare o inventivitate lingvistică specială, jonglează cu cuvintele, le alătură ingenios în propoziţii şi fraze de o sonoritate aparte şi în virtutea acestui dar de magician cu îndelungă şi puţin pământeană practică îşi permite să şocheze spiritele pudibonde sau criticii îngheţaţi în convenţionalism. Din loc în loc explodează şocant şi fascinant câte o bombă metaforică menită să uimească şi poate, sau mai ales, să sfideze: ,,în mlaştini puturoase şi acre ară morţii / cu minutare lucii meşteşugite-n pluguri…”, dar şi definiţii concise, catifelate, cu iz filozofic dintr-un dialog din alte lumi:,,moartea e doar o tăcere, prietene”/”aiurea, poate o trecere…” Într-o admirabilă poezie eludează elegant şi sensibil cuvântul iad, numindu-l, fermecător, poetic şi surprinzător , „dimpotriva raiului”.

Pentru Mihail Soare poezia e un soi de gripă, revine periodic, şi începându-şi gâlceveala sa cu Haydn, atacă cu dezinvoltură şi virtuozitate clopotele într-o cuceritoare romanţă la patru mâini şi sloboade în aerul lânced al poeziei contemporane memorabile sonetine. Evocă în versuri de o perfecţiune metrică remarcabilă figuri legendare ca unicul Monet , absconsul Hesse, Borges cel orb, controversatul Papini, Rimbaud, sau prea puţin ştiutul Antioh, pe toţi aceştia, cunoscuţi de-ai săi de la vreo cafea ori vreun ceai, îi întâlneşti într-un imposibil posibil pe bulevardul larg, dar întortocheat şi plin de sensuri al poeziei sale. Şi pentru ca pleiada celor evocaţi prin sonoritatea numelor să fie completă, într-un univers atemporal populat de îngeri, magellani, fluturi şi iarăşi îngeri, şi mai cu seamă de sinele său misterios, adaugă cu o dezinvoltură năucitoare pe Matty(caricaturistul) şi chiar pe…Nicolae Văcăroiu ! „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini” este o carte superbă în care un poet adevărat îşi exersează erudiţia, umorul şi, evident, veritabilul şi gravul său talent.”

Mircea Micu, 2010, prefața volumului „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini”

 

„Cert e că „Gâlceava înțeleptului cu lumea”, orice ar fi însemnat pentru contemporani în urmă cu trei veacuri și oricât omagiu i s-ar cuveni luminatului autor – despre care 99% din posteritate se laudă încă și azi că-l știe („sigur, ăla cu struțocămila și cu broscoporcul”), e doar o improvizație comparativ cu performanțele estetice atinse de replica ei „muzicală” de acum. Dar nu cumva tocmai această elevație amenință demersul lui Mihail Soare – și dânsul tot un erudit într-o lume a capetelor seci – cu un ecou chiar și mai slab decât al ilustrului său predecesor? Gâlcevitorul însuși pare să-și fi făcut această „socoteală loghicească” (snobii zic azi „analiză S.W.O.T.”, acronim anglicist după „puncte tari, slăbiciuni, ocazii, pericole”), judecând după caricatura de morosophos și de trubadur al surzilor pe care și-o compune singur în arlechinada plină de amar sarcasm: „Sunt idiotul ce încântă”, jucându-se cu sugestiva flexiune „cântă – cuvântă – descântă – încântă”: „Sunt idiotul care cântă Cu luna-n piept la nunți de stele,/ Amarnic, cu lăuta frântă,/ În armonii de cucuvele/ O operă de trei lulele./ Sunt idiotul care cântă…// Sunt idiotul ce cuvântă/ La-ngropăciuni, discursuri grele/ Rostind cuvinte ce-nspăimântă/ Dricarii molfăind bezele/ Și caii lor păscând lalele./ Sunt idiotul ce cuvântă…//…// Sunt idiotul ce-și împlântă/ un înger până la plăsele…”

Se vede treaba însă că estimarea lucidă a lipsei de șanse care-i paște Pegasul înhămat la „tramvaiul cu cai verzi” nu l-a descurajat defel pe autor să-și asume încălecarea, barem pentru această poză ecvestră de ocazie ce ar putea trece drept tandem templier dacă n-ar fi antonomazică: „Am călărit cu Don Quijote veacul/ amar și deghizat în Rosinantă,/ ne-a însoțit mefistofelic dracul/ cu cârca agățată-n parapantă”. De altfel, postura lui nu e deloc una solitară. E o întreagă cavalcadă în aceste pagini, la care îi găsești luând parte – solidari cu demersul intelectualist al autorului sau doar simpli invitați – pe „amicul Jorje Borges”, pe „vecinul meu Chardin”, pe „zbanghiul de Hölderlin”, pe Papini, pe Rimbaud, pe Ovidiu convocat de un „al naibii dor”, pe Bach, pe Grieg care „îmi va cânta ca lăutarul”, pe Händel în a cărui „scoică părăsită” (metonimie de primă mână acest ghioc al Muzicii apelor!) își caută ermitaj, pe Hermann Hesse ciocnind halbe cu poetul „la o berărie din apropierea pieței de pește”, pe „un înger zurbagiu ca Zurbaran” (la drept vorbind, pe don Francisco l-a taxat aici doar tautofonia), pe Heidegger, pe Haydn pizmuit „pentru nepăsarea sa maiestuoasă” și mârâit „de când ne știam”, așijderea „tare supărat pe Jean Baptiste” (Lully), ba până chiar și „Benof Labre, cutrul, un fericit francez” (Sf. Benoît-Joseph Labre, cel ce cutreierase Occidentul în chip de pelerin cerșetor, precum bonzii). Și e de mirare că monsieur François-Marie Arouet nu a fost programat și el cu vreun rendez-vous în agenda acestui iconoclast voltairian pur sânge. Nonșalanța familiarității cu ilustrele umbre de mai sus vorbește de la sine: panteonul lor este însăși patria poetului, într-un chip analog cu apartenența animistă „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”. E marea republică d’esprit din scrisoarea de odinioară a lui Swift către Sir Charles Wogan: „Noi nu avem dușmani, afară de escroci și proști.” Dovadă stă și contemporaneitatea cu toți laolaltă, anistorismul după chipul și asemănarea primului ei „cetățean”: „Când mi-am citit în ziar ferparul/ Eram cu Dumnezeu la șpriț/ Și nu știam de ce sughiț/ Dând peste cap setos paharul/ Într-o tavernă-n Biarritz.”

 

Emil Lungeanu despre „Gâlceava mea cu Haydn sau despre romanța pentru clopot la patru mâini”– din volumul „Literatura de gradul trei”, Editura Tipo Moldova, 2015

„Dacă un călător debarcat aici din lumi îndepărtate şi-ar publica impresiile despre popasul pe minunata noastră Planetă Albastră („păcat numai că e locuită”), cred că reportajul său ar coincide cu paginile de faţă * destul cât să i se cuvină şi lui Mihail Soare ceva drepturi de autor. Căci la drept vorbind, ce altceva a fost apariţia acestui fantomatic pribeag cu paşaport parnasian emis abia târziu (debutul cu Înger de prisos datând din 2007) dacă nu o întâlnire de gradul trei ?

Pe „gentilomul neasemenea” al lirei, blazonul îl desemnează nu doar „singur printre poeţi” ca pe Sorescu, ci străin printre oameni în genere, cărora li se prezintă printr-o ghicitoare precum testul dat fariseilor cu paradoxul descendenţei din David : „Dacă sunt, eu ce sunt/ un mărunt/ amănunt/ un mereu doar secund/ dumnezei înjurând/ ori vreun geamăt imund/ ăsta sunt, asta sunt ?//…// Dacă sunt, cine sunt / vreun cuvânt / de nesfânt/ vreun Pascal fredonând/ în swahili, vreun rând/ vreun temei de mormânt/ dacă sunt, de ce sunt ?” Insistenţa autoportretistică nu este însă pentru acest pustnic vreun exerciţiu de apropiere faţă de semeni, ci invers, o tehnică perspectivistă de disociere „eu-voi” asemeni electricităţii care, trecând prin apă, separă hidrogenul de oxigen. În raport cu prozaica şi ostila lume umană, el apare astfel monstruos ca un Gregor Samsa („M-am întrebat mereu de ce-am trei ochi/de trei culori, de ce am părul verde,/sângele-albastru, oare ce deochi/ mă însoţeşte umbră şi mă pierde”), oglindire perfect explicabilă câtă vreme „poezia este eşecul realităţii”. Şi nu e oare această imagine răsturnată tocmai Trista Figură a oricărui autentic luptător cu condeiul împotriva morilor de vânt ?

Cert e că enciclopedismul dezinvolt şi uluitoarea inventivitate a scriiturii lui Mihail Soare oferă un spectacol lexical de zile mari, de care doar un acrobat virtuoz deghizat în clown este în stare. Elevaţia acestui autor cu nume parcă predestinat (Luceafărul poeziei româneşti nu e cumva, el însuşi, un soare pe nume Mihail ?) face să apară, prin contrast, cu atât mai joasă actuala critică literară ce pregetă încă să-i salute răsăritul. Şi când altcândva se trece cu vederea soarele mai abitir decât în timpul nopţii ? Întunericul medieval de care au parte azi strălucite condeie de acest fel l-ar fi făcut pe Nietzsche, dascălul stingherului poet, să nu mai predice nici măcar dânsul că „noaptea e şi ea un soare”.

 

Emil Lungeanu despre „Eu, Nietzscheanul”, din „Dictatura lecturii – dicționar critic”, Editura Tipo Moldova, 2014

„Mihail Soare este un nonconformist, ca şi Emil Lungeanu, căruia îi şi dedică o poezie în volumul Sfântul Cutare Poetul (Ed. Betta, 2015), care face obiectul acestei prefețe. La amândoi, nonconformismul menţionat decurge din luciditate genetică. Specificul lui Mihail Soare constă în ceremonialul dezabuzat, pe când al lui Emil Lungeanu, în enciclopedismul ironic. Focalizându-mă asupra lui Mihail Soare, relev, în primă instanţă, câteva teme postmoderniste, tratate neomodernist. Absurdul vieţii nu e înghiţit de neant, ci metamorfozat în spectacol de teatru ambulant sau în existenţa banală dintr-o cetate medievală: „Vorbesc, ciuliţi urechea, întocmai precum regii/ Lui Shakespeare, mai mult singur, henricii şi richarzii/ S-au adunat în mine de-a valma, neîntregii” (Versuri cu mine şi cu Shakespeare). Prăbuşirile trăite nu aneantizează sensul vieţii, deşi îl ameninţă: „Dedulcit la înfrângeri tot cad şi iar cad/ Sunt ştiut doar de „însumi”, nesemeţ camarad/ Port în mine aparente nicicânduri/ Delicate sfârşeli, călăuze de gânduri” (Dedulcit la înfrângeri).

Luciditatea voită a poetului ia în răspăr și iubirea, păstrând misterul între limite rezonabile. Extazul e pus la respect şi romantismul oarecum anulat, dacă nu cumva este vorba tot de un joc încifrat, menit să sporească taina: „Iubirea este, din punctul meu de vedere, tot o chestie/ Negăsind nimeni până la mine vreo definiție mai de Doamne ajută/ Uneori este înfiorătoare și crudă ca o bestie/ Alteori doar o durere desenată în tonuri neutre și mută/ Este mereu celălalt din noi, un celălalt ciudat, altcumva/ (…)/ Cu-o grămadă de litere lipsă, e o treaptă spre soare/ Uneori pare tălmăcirea unei nebunii, și așa și este” (Iubirea e o chestie).

Demnă de tot interesul este arta poetică a lui Mihail Soare, temă căreia i se dedică cea mai mare parte din economia cărţii. Poetul pare un descreierat pentru semeni, dar el este mai aproape de cer și de simbolistica înaltului decât oricare dintre ei: „Ultima dată fusesem văzut pe acoperişul unei biserici/ „e tinichigiul, repară paratrăsnetul”, ar fi spus unul/ „ba nu, e un fluture mai mare, îl ştiu după capul de mort”, ar fi zis altul/ eu însumi, aflat în pragul unei cârciumi, mi-am dat cu părerea:/ „e poetul”/ toată lumea a râs ca de o glumă bună/ i-am lăsat să creadă ce vor” (Confuzie). Dezamăgit de râsul mulţimii neînțelegătoare, Mihail Soare îşi ia menirea în serios, considerându-se, cu autoironie, un rege Midas care transformă în poezie tot ce atinge: „Orice atingeam, drăcia dracului, devenea poezie/ (…)// toate obiectele, mai mari sau mai mici, aparatul de ras/ hainele, altimetrul, până și ochelarii, adidașii, ceștile de cafea/ chiar și ființele, gălbuiul canar, Jean, motanul cel gras,/ cățelul vecinilor, un bichon, stupoare : iubita – poezie și ea// vor cârti avan păcătoșii „n-am prea vrea un poet printre sfinți/ ăștia au avut meserii serioase, întrebați, oameni buni, catihetul/ unii au fost negustori, alții meșteri dulgheri, călugări neîndoios de cuminți/ și câte altele, cum o să-i zicem Sfântul Cutare Poetul ?” (Sfântul Cutare Poetul). Poezia din care am citat şi care conferă titlul volumului, depune mărturie despre crezul artistic al autorului: creatorul este un fel de sfânt anonim, care eternizează efemerul. Stilul poetului este ceremonios şi ludic, ironic şi autoironic, subtil şi erudit. Referirile culturale, îndeosebi legate de pictură (un alt fel de-a vorbi, interpretând), vizualizează armonios sintagmele.

Transcendenţa goală (teoretizată de Hugo Friedrich în celebra sa carte, Structura liricii moderne) devine un dans pe sârmă al îngerilor imaginaţi de credincioşi: „Nu vă mai faceți, ca proștii, că nu îi vedeți/ Și orbii v-ar spune că îngerii voștri-s bezmetici și-apteri/ Deși când merg pe sârmă, nu prea sus, par creveți/ Într-atât sunt de mici, prizăriți zodieri/ (…)/ Nu-i mai credeți când vă spun că sunt vii/ Că au misii din ceruri și că tocmai de aia mai cad uneori” (Misii din ceruri). Sfinţii nu au nici ei consistenţă, poetul imaginându-şi că se joacă cu ei ca şi cu nişte țânci năstrușnici: „Mă hârjonesc cu sfinţii prin altare/ Ei îmi înţeapă roata bicicletei,/ Eu le smulg albe penele egretei/ Şi le îndes uimiri prin buzunare/ Când ne-alergăm dând înconjur flaşnetei” (Hârjoana mea cu sfinţii). Teribilistul profund Mihail Soare îl admonestează „șmecherește” pe Dumnezeu că a creat o lume nedreaptă, deloc pe gustul său: „Ai alcătuit lumea prost, coane,/ (conveniserăm să ne zicem aşa, ca-ntre şuţi)/ prea multă însingurare, prea puţine obloane/ paradox neînţeles, de sihaştri recruţi/ ai fost generos pân’ la sfinţi cu văzduhul/ dar aripile le-ai dat contra şperţ, pe cartelă/ şi privind către cer, în produhul/ mai adânc ca o moarte tot cădem din nacelă” (Proastă alcătuire).

Poetului nu-i mai rămâne decât să se „împuşte” întruna, ca într-o piesă de teatru absurd. Va deveni, în cele din urmă, un „mort ţanţoş”, prilej de a lua în derâdere mântuirea: „Mai țanțoș decât mine nu-i nici un mort de soi/ Prinț, amiral sau papă, paiață prin oboare/ Pe catalige leșu-mi surâde către voi,/ Cei care tot mai credeți că moartea-i înălțare.” (Mai ţanţoş decât mine nu-i nici un mort). În spectaculoasele sale metamorfozări, Mihail Soare îmi pare un Radu Stanca muntean, lucid şi orgolios. Tonul baladist, ludic şi bufonard, demitizează până şi poezia. Dar, prin ricoşeu, aceasta îi conferă autorului, sensul vieţii. Poezia lui Mihail Soare va fi savurată de cititorii inteligenţi, căutători de sensuri multiple îndărătul spectacularului lingvistic, dar și de amatorii de finețuri stilistice, cuceriți, și unii și alții, de o ars poetica venită parcă din timpuri netrăite de nimeni, doar închipuite.”

 

Lucian Gruia, din volumul „Ora lecturii”, Editura Betta, 2014

„Sfântul Soare Poetul” era să scriu… Dar nu am scris. În acest caz, al poemelor lui Mihail Soare, versurile nu sunt deloc solare. Chiar și Fericirile sale „poartă botnițe”, iar Răstignirile, cu subînțelesurile lor multiple, sunt ca de „gutui verzulii ascunse-n sacoșe”. Rândurile din prezentul volum scot la iveală un soi de furie calmă, specifică, de altfel, răfuielilor poetice (de calitate) cu dumnezeii vremurilor, în speranța locuirii în ținutul „unde femeile se scaldă şi ziua şi noaptea şi seara/ în nisip, printre vrăbii, fără pic de ruşine”. Nefiind nicidecum ieremiade ori blasfemiatoare, poeziile lui Mihail Soare deschid o interesantă cale de introspecție literară, și nu numai, nerecomandată, totuși, celor mai slabi de… îngeri & sfinți. O cale paradoxală a unei fericiri greu de dus și, încă și mai greu, de înțeles: „Poeții sunt, domnii mei,/ (am mai spus-o, însă tot nebăgat în seamă am rămas)/cei mai fericiți oameni de pe pământ”.

 

Daniel Săuca despre „Sfântul Cutare Poetul”, textul copertei a IV-a

Mihail Soare – un talent literar al vremurilor noastre

 

Despre cartea de versuri „Sfântul Cutare Poetul” a domnului Mihail Soare, Editura Betta, Bucureşti, 2015, se poate afirma că este o inedită învălmăşeală poetică, ironică, uşor satirică, dar şi filozofică, cu iz de superbie gâlceavă şi „bombăneală”, dincolo de care pândesc sentimente de rafinată simţire, dezamăgire disimulată, tristeţi metafizice şi chiar revoltă, generată de imposibilitatea unui spirit curat şi demn, dar şi complicat, de a se plia unei lumi în dezagregare spirituală, refăcându-se automat şi la nesfârşit din resturi nepotrivite într-un puzzle greu de acceptat.

În atare situaţie, în care paradoxurile sunt o preţioasă materie primă, chiar şi iubirea devine o „chestie” imposibil de definit, beneficiind de o interpretare aparte, ca element abia bănuit al unui haos ce (ne) pare predestinat.

Spirit rebel, polemist, pamfletar, ne oferă o poezie de un autentic spectacol lexical şi metaforic prin imagini cinematografice ale unor frânturi decupate din realităţi ce par doar personale şi vise alambicate, încifrate subtil, aşezate într-o panoramă a absurdului poetic, amintind de o compoziţie picturală suprarealistă, ca replică a absurdului realităţilor pe care le trăim, poetul aflându-se într-o continuă căutare a sinelui rătăcit într-o lume alienată, într-un haos generalizat unde nu poate găsi răspunsuri inteligibile la întrebări, dar născând avalanşe de întrebări, şi unde siguranţa găsirii binelui şi a unui echilibru interior multiplicator care să-i confere bucuria şi puterea de a trăi este o utopie.

 

*

 

Tălmăciri politicale (volumul 1, Editura Betta, Bucureşti, 2015), este o carte de eseuri politice, satirice, articole de opinie sau pamflete apărute în diverse publicaţii tipărite şi online, care dezvăluie un talent robust de condeier exersat, de poetizare chiar a nespuselor aflate în spatele politicalelor, o inteligenţă vivace, neastâmpărată, o erudiţie de invidiat (divagaţiile surprinzătoare stând mărturie în sprijinul acestei afirmaţii), o pătrunzătoare şi subtilă privire ce clivează o parte a lumii politice a zilelor noastre, pe care o prezintă, de la stânga la dreapta, ca pe o adunătură pestriţă şi de trei parale, dar unită în rele şi ostilă intereselor majorităţii, calităţi care onorează autorul şi încântă cititorul. Sugestive în acest sens spusele (scrisele) celor ce-au binevoit, prin alăturarea părerilor domniilor lor despre volum, să dea naştere ultimului capitol al „Tălmăcirilor politicale”, „Părerea lor.”

 

Eliza Roha, Din volumul „Lecturi estivale”, Editura Betta, 2015

„Mă aflam într-o adunare numeroasă de poeţi bucureşteni, când cineva ne-a atras atenţia că între noi îşi făcuse apariţia, atât, Mihail Soare. Relativ puţintel de statură, cu un ceas disporţionat de mare la încheietura mâinii stângi, descheiat la doi nasturi ai cămăşii cadrilate, cu un zâmbet adresat nimănui, era probabil însoţit de cineva, însă a plecat repede, nu-l interesase, probabil, nici o prezenţă. În orice caz, eu habar nu aveam drept cine se recomanda purtătorul de ceas; abia după oarecare vreme, găsindu-i fotografia pe un volum de versuri, am făcut o mică legătură, însă nu mai mult.

Mai apoi, treptat, faptele şi informaţiile s-au adunat. Nicolae Roşu, maestrul de ceremonii al Editurii Betta şi centrul ciclonului alcătuit dintr-un grup consistent de scriitori din judeţele sudice ale ţării, repeta mereu numele lui Mihail Soare, prezentându-l drept bornă kilometrică pe şoseaua lirică; Emil Lungeanu, uns cu toate alifiile enciclopedismului nedisimulat, îl compara cu altcineva, „pentru mine amândoi sunt la fel de demenţi”, în sensul poetic, nicidecum patologic, dar ce mai contează, astfel de slujbaşi ai „nobilei inutilităţi” (cum e Paul Valery) umblă de multişor cu capetele în nori.

Un mare iubitor de poezie mi-a oferit volumul la care se face aluzie în titlu: fericit iubitorul de poezie, pentru că, la rândul său, m-a blagoslovit cu o carte unde sunt îmbuteliate multe esenţe; Mihail Soare se dezvăluie ca un poet herculean, încărcat de materie şi de idei, liber să se joace în cele şapte cu întreg rastelul de ingrediente ale poeziei, nu îl obligă nici o cenzură, fie chiar transcedentală, să scrie cu mesaj strict, dar prezent în subtext, ci râde ca Till Eulenspigel de umanitate, de artă, de prostie, de înţelepciune, de fericire, de ranchiună, de absenţa lui Dumnezeu, de platitudinea îngerilor, de dragoste, de vise, intră în gaşcă cu Don Quijote şi le pasă numai de „serile cele mai reci de toamnă”, de „înţelesuri schiloade”, de propriile slăbiciuni şi iluzii nebuneşti, de tot şi de toate cu o libertate a spiritului la înălţimea unui talent al dracului de poznaş, dar și de serios, de dramatic.

Cu o ţinută tipografică maiestuoasă, cartea, pe cât de încăpătoare pe atât de modestă, 79 de pagini de text compact, mă pune, după lectură, dinaintea câtorva, (să le spun deocamdată) concluzii : tematica nu este variată; poetul scormoneşte în câteva obsesii pe care le variaţionează cu măiestrie de Paganini pe o singură coardă, îmbogăţindu-le până la exces de fiecare dată; nici unul din cele 44 de texte nu coboară sub un nivel dintru început înalt; o abundenţă lingvistică diavolească, parcă dintr-o lăcomie a folosi toate cuvintele limbii române dintr-o dată, în amestec, turcisme, vocabule germane, slavonisme din cronici şi din ceasloave bisericeşti, regionalisme, arhaisme, neologisme de ultimă modă, anglo-saxone, chiar americanisme; voită dezordine în punctuaţie, temperată uneori, însă realitatea dezordinii se impune; un formidabil amestec al limbajului colocvial, chiar argotic, în contextul metaforic cel mai şocant, elevat, fals academizant, ceea ce dă poemelor savoare, iar degustătorului dezabuzat delicii de drog literar; o tehnică a versificaţiei, adeseori pe strofe, împinsă până la perfecţiune şi manie. Se constată o anumită egalitate valorică a textelor, toate poemele te fac să tresari, să te pună pe gânduri, să te entuziasmeze, să cauți printre ele poemul unic, marea revelaţie. (…)

Luat titlu cu titlu, Poem cu animale de companie, Iubirea e o chestie, Confuzie, Poem cu sonda caraghioasă numită Eiffel, Poem pentru istoria suferinţei, Lăsaţi-mi libertatea să mă împuşc, The end, fin, sfârşit, O umbră-atât de mare, De dorul tău, Sau nebunia mea nu puteau fi scrise decât de Mihail Soare, au amprentă genetică, sunt abundent personalizate în zodia aceluiaşi poet. (…). Numai un poem sau altul ar putea justifica existenţa unui talent din familia marilor poeţi, dar bardul nostru este capabil de cascade, ba chiar, se pare, repetate în celelalte volume necitite de mine, însă existente prin bibliotecile cunoscătorilor; aşadar ne aflăm în faţa unui autor prodigios, jucător la o ruletă câştigătoare pentru cei dotaţi, continuator al jucătorilor din secolul XX. Retras pe undeva, prin nu ştiu ce judeţ, în ce localitate, şi-o fi câştigând pâinea într-un fel oarecare, însă ameninţă literatura română, poezia îndeosebi, cu, cel puţin, noi edificii literare, aşa că ar fi de dorit să-i acordăm pacea necesară, să nu-l terorizăm cu vorbe goale, să nu-l zeificăm, să nu-l umplem cu paie ca pe trofee vânătoreşti, precum o păţeşte câte un lacom să ocupe locul din faţă la masa celor aleşi, pentru că poate exista pericolul să-şi piardă capul.

Dacă am alege numai o dimensiune, universul poeziei sale tinde să se înscrie într-o „transcendeţă goală”, deci, în poezia română, într-o prelungire expresionistă, blagiană; în rest, poetul împrumută aparent de oriunde i se potriveşte, logică rece, rigoare clasicizantă, poză romantică, despletită şi gălăgioasă, preţiozitate parnasiană, incantaţie simbolistă, joc fără reguli suprarealist, parodism şi aglomeraţie absurdă de obiecte, ca în postmodernism; unele poeme m-ar duce cu gândul la trepte coborâtoare din Ispitirea sfântului Anton de Gustave Flaubert, francezul esenţial; în orice caz, sursele poetice par eclectice, ca ale muzicii lui Alfred Schnittke; opţiunea ţine de structura interioară a poetului, de vastul său bagaj cultural, de alegerile sale emoţionale: ceea ce contează, pe lângă traseul dificil, este finişul, unde poetul ajunge proaspăt. (…)
Iată ce-i poate ieşi de sub condei într-un text cu monorimă:

 

Visele mele supraponderale
(Le ştiţi – cele-n culori paranormale)
Nu sunt născute nici din bromurale
În serile acelea marginale
Cu-amante pline de istericale,
Nici din frustrările policefale
Ce-mi devorează-în sos de portocale
Eşecurile senioriale
Din luptele-însoţite de urale
De pe câmpiile patriarhale (întrerupem citatul, poemul Visele mele)

 

Mai urmează 18 versuri şi ar mai urma oricâte, probabil i s-a terminat poetului rezerva de rime, în numai două fraze. Din aproape în aproape textul are sens/sensuri, iar, în totalitate, explodează ca un foc de artificii de o debordantă imaginaţie (moaştele ombilicale, ajutorul unor smoale, vieţi cu damf de cacialmale, cântăreţ obscur de osanale, măşti sentimentale, etc., etc., pentru ca, în final, să se revină la primul vers, „pline cu vise supraponderale”, de unde totul poate fi reluat la nesfârşit: Le ştiţi – cele-n culori paranormale). Ca la un concurs, câţi poeţi se pot întrece cu „poetul cutare” în astfel de alcătuiri aparent inutile, dar expresive.

Mihail Soare pare capabil să sugereze, în numai câteva versuri, mai multe ironii, controverse, aiureli piezişe, pietre aruncate în livada vecinului, decât Andrei Pleşu în întreagul său op „Despre îngeri”, ori l-ar face gelos „cerşetorul de cafea” Emil Brumaru :

 

Nu vă mai faceţi, ca proştii, că nu îi vedeţi
Şi orbii vor spune că îngerii voştri-s bezmetici şi-apteri
Deşi când merg pe sârmă, nu prea sus, par creveţi
Într-atât sunt de mici, prizăriţi zodieri
De-i întrebi despre tine ei doar mustăcesc
Neştiind ce să-ţi zică, vorbele lor sunt numai semne-nsemnate
Poartă mândri în trupuri câte-un os fiinţesc
Fără măduvă, golit de vise prea-ndelung deşeuate (…)
Sunt şi ei ca şi noi tot umile fantoşe
Doar că îşi duc zilele-n secret fără nopţi altcumva
Şi-şi poartă răstignirile ca pe gutui verzulii ascunse-n sacoşe
Prin pieţele amărâtului rai de mucava
Cu amurguri adânc înfipte în carne,
În carnea voastră desenată cu mâini tremurânde,
Zadarnic le cerşiţi protecţie divină, veţi primi numai coarne,
În frizerii vă vor blestema, neputându-vă tunde. (Misii din ceruri)

 

Să remarcăm predilecţia poetului de a concretiza noţiunile abstracte, nu întâmplător în câte un vers, ci pretutindeni, ceea ce sugerează, dincolo de program, o forţă conceptuală ieşită din comun. Nu-l înteresează filozofia, dar universul său este saturat de noţiuni morale, sociologice, estetice, inclusiv filozofice devenite obiecte:

 

Fericirile mele poartă botniţe
din sârme din care se mai fac uneori colivii
şi când mă pierd se caţără-n clopotniţe
căutându-mi urmele printre vii (Fericirile mele)

 

Apoi poemul o ia razna, sare de la una la alta, însă în totalitate este încântător şi nu te mai înteresează, ca degustător de poezie, că începi cu o esenţă şi te rătăceşti prin oricâte altele. „Pacea” se află în aceeaşi situaţie, de trecere de la abstract la concret:

 

pacea a venit nefiresc într-o zi de vară
şi era ca o matroană zbârcită
sulemenită în draci (Poem cu războiul de o sută de ani),

sau:

Purtând legaţi cu lanţuri mii de ieri
De gleznele firave precum macii (Iubita mea era un circ tăcut),

sau:

Stăteam acolo cu ţiitoarea mea
văduva unui vis încheiat până-n gât (Poem despre istoria suferinţei).

 

Sunt mai mult decât personificări, ţin de personalitatea interioară a autorului. Întâlnite
inclusiv la alţi poeţi, la Mihail Soare par esenţiale, ca mărci ale stilului. (…)
Capabil să scrie versuri esenţiale, poetul are spaţii de manevră către poezia scurtă, chiar minimalistă:

 

dar dacă ar fi să-l cred pe El Greco cam aşa ar fi
luându-mă după personajele sale prelungi ca nişte proptele de sprijinit norii
pe sfinţi tot El i-a născocit, mână în mână cu pictorii şomeri (etc., Poemul
cu singurătatea lui Dumnezeu).

 

Voi cita integral un text (Aromitoare morţi mă-mbie), din dorinţa de a observa balansul de la o idee la alta, între logic şi ilogic, excepţionala forţă metaforică, nevoia inutilă, dar creativă, de a inventa cuvinte noi, pentru că nu-i ajung cele tradiţionale, finalul de grandoare eminesciană, pentru că numai bardul de la Ipoteşti a mai oferit veşniciei o atât de pregnantă concreteţe:

 

Aromitoare morţi mă-mbie-ntruna
Prin iarmaroacele pe unde-mi plimb
Şi neînstări şi preaîn stări – totuna
Îmi cer nebunele , să-mi dea în schimb

 

Pe ele, culmea, nemuriri grămadă
Şi linişti noi cu aripi ca de vată
Promisiuni că-mi dăruiesc o stradă
Să o botez cu numele de fată

 

Al poeziei mele şi-ncă alte
Făgăduieli ce ţin de nebunie
Cum că mi-ar face nu ştiu cât de nalte
Plutirile spre-o altă galaxie

 

Cu stele mai ţâţoase şi mai tandre
Că m-or înstăpâni peste mulţimi
De colonii imense de micsandre
Guvernator cu mii de heruvimi

 

În solda sa, bezmetici şi puiandri
Cu ochii lor de rouă translucidă
Invidioşi ca nişte oleandri
Aleşi să-şi piardă viaţa-ntr-o coridă

 

Iar ei să fie condamnaţi degeaba
La o nemoarte de doi bani jumate
M-au mai minţit că eu voi fi Kaaba
Întregii lumi cu minţile plecate

 

Politicos le-am refuzat oferta
Şi m-am retras pe arca mea haihuie
Din lemn de santal, unde doar coverta
Face cât orice veşnicie şuie…

 

Una peste alta, Mihail Soare este poet cât cuprinde, în plină activitate creatoare, intensivă, debordantă, cu har îndestul să emită pretenţii de a compune capodopere sub formă de poeme decupabile din contexte, sau cărţi întregi, dar unde să adauge virtuţile arhitectului liric.
(…)Mihail Soare este și o capodoperă a poetului Mircea Micu, care pare a-l fi descoperit înaintea altora (i-a și scris o prefață), căruia i-a dedicat emoţionante şi solemne versuri. (Elegie. Memoriei lui Mircea Micu).

 

Crunt mă mai dor mugurii
viile cu strugurii
şi privighetorile
din satul cu morile (…)

 

Fii binevenit, poete, cu ceasul la mâna stângă, să-ţi măsori timpul acordat sub cupola secolului XXI, pentru că faci parte dintre cei aşteptaţi; de la cărţile tale investite cu încredere nu se aşteaptă minuni, decât cele pe care eşti capabil să le realizezi singur.

Șerban Codrin, septembrie 2016

Mihail Soare – Universul cotidian şi sfinţenia poetului

 

Însingurat şi insurgent, sub zodia anonimatului asumat, fără apartenenţă declarată la vreo promoţie literară, dar și dificil de categorisit ca aparținând vreuneia, Mihail Soare reconfigurează mitul poetului eflorescent dintr-o provincie fericită ca un tărâm promis, ori, mai degrabă, reactivează mitul fericit al poetului nonconformist transmiţând un mesaj incendiar de răzvrătire împotriva tuturor regulilor şi constrângerilor.

Provincia nu-l anihilează nicidecum, nu-l stresează, nu-l deprimă – dimpotrivă – provincia îi propune o identitate şi o teritorialitate, însă una ale cărei granițe sunt doar la vrerea sa, susţine starea de efervescenţă continuă şi cristalizează un limbaj istoritizat pe alocuri, în care marginalitatea (poate chiar o marginalizare, dar altfel percepută), grandomania şi butaforia se încheagă într-un univers inefabil, paradisiac şi infernal în acelaşi timp.

Poetul abordează o tematică elevată, tratată elevat, de la aluzivitatea la clasicii muzicii universale, nespus de familiari domniei sale – Haydn, Bach, Vivaldi (e-un ţigănuş care-şi spune aşa…), la filosofia lui Kierkegaard sau a altora nenumiți, dar intuiți. Dragostea este amară: autorul îi scrie iubitei până și pe sânii lăstăriţi în zorii pizmei/ (…)/Pe îngerul din vremuri nibelunge,/Uimit, pierdut, apter, golit de sânge (în poezia „Îţi scriu avan…”); în altă parte, iubita este aprinsă ca o vâlvătaie („Iubita mea-i un cocktail Molotov”), dar cu adevărat impresionant, liric, amar este poemul „Iubita mea era un circ tăcut”: Iubita mea era un circ tăcut/ Ce-mi colinda lăuntrul alandala/ Cu-alaiul ei pestriţ şi surdo-mut/ De saltimbanci scheletici şi urşi koala.

Mihail Soare propune un discurs liric de o aluzivitate extinsă şi cu trimiteri livreşti, uneori ludice, şi ajunge să „parafrazeze” „Testamentul” arghezian, scriind un altul, de-o substanță aparte, ai cărui beneficiari sunt, paradoxal (la poet paradoxurile sunt, de multe ori, de o logică infailibilă) plecați demult la stele : Las doaga mea cea spartă surorii dinspre lună/ Lui Bruegel îi las nordul, lui Hegel o iepşună/ (…)/ „dar urma-ţi va rămâne tot grea şi-ntortocheată,/ de ce n-o iei cu tine?”, „nu pot, mă strânge-o gheată

Criticul Lucian Gruia vorbeşte undeva despre Mihail Soare ca despre „un Radu Stanca muntean”, baladist şi dramaturg din „Cercul de la Sibiu” şi de „generaţia războiului”, însă referinţa pare vagă şi fără consecinţe. Adevărul este că poetul reia poetica Generaţiei teribiliste şi porneşte un război personal împotriva tuturor prejudecăţilor, subordonărilor şi constrângerilor propuse de convenienţele sociale şi regulile literare.

În această formulă de „remake” a proiectului nonconformist şi de insurgenţă al Generaţiei războiului (Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ben Corlaciu ş.a.), încearcă să se individualizeze în contextul liric actual, atât de diferit, de contrastant cu acela sus-menţionat. Pare că nu perseverează în (auto)descoperirile sale, că nu rămâne consecvent şi încă mai caută, deşi s-a găsit deja! Însă căutarea sa are un ţel în sine, iar utopia absolutului („căutam să aflu care este ştiinţa despre absolut întrebând în stânga şi-n dreapta/ are el, absolutul, vreo treabă cu realitatea ?” – în poemul „Poetul este, aşadar, un mim”) capătă şi o semnificaţie riguris donquijotescă. Vocaţia poetică, Darul, nu sunt doar talente sublime pentru cei aleşi, ci uneori şi un fel de blestem al lui Midas care, prin multiplicare, anulează valoarea supremă a aurului.

Poetul arhetipal se află permanent în căutarea unei identităţi în „mileniul fistichiu”, dar până la urmă nu reuşeşte decât o dedublare – bufonul sau nebunul – în timp ce Dumnezeu rămâne, interpretat în fel și chip (până la negare : Chiar dacă nu există Dumnezeu/sunt priceput destul să-mi fabric unul,/să-l plimb în ricşă şi să-l fac ateu,/apoi să mă prezint : Pascal Nebunul) tot timpul pe scenă. Discursul liric e și zurbagiu, virulent, cu spectaculoase deraieri suprarealiste: Dă, Doamne să mă calce un submarin albastru,/ Să-mi taie carnea-n două şi rânjetul în şase,/ În nouă nemurirea, când s-o târî pe strasse/ molatică şi curvă plătită cu-n piastru,/ să-mi intre peştii-n vise şi visele în oase/ şi oasele în trupul de-mprumut, din paie,/ purtat până la mine de-un dricar, să-mi taie/ să-mi taie submarinul plutirile borţoase,/ târâşul să-mi rămână întreg, să-mi prisosească,/ cohortele de gânduri să latre răguşite/ în limba lui Cervantes la stelele smintite,/ printre meduze flasce bodegile să crească/ cu spirt din ţâţe sterpe îngeri din alabastru,/ iar marea-nvârtoşată, fierbinte ca o supă,/ să-mi măture neurma, să-mi sfârtece, să-mi rupă,/ să-mi taie submarinul albastrul din albastru... („Albastrul din albastru”)

Scriitor elevat, cu un bogat univers cultural şi cu referinţe apropiate de zona înaltă a marii arte, Mihail Soare a întârziat premeditat debutul până la cristalizarea deplină a unui concept personal de poezie modernă, asumându-şi devenirile interioare de la simbolism şi parnasianism (încă recognoscibile, dar bine escamotate, în volumul de debut, „Înger de prisos”, 2007), până la postmodernism şi poezia minimalistă. Cărţile sale ulterioare au o remarcabilă unitate de ton şi trimit la o personalitate literară matură, pe deplin formată: „Gâlceava mea cu Haydn sau Despre romanţa pentru clopot la patru mâini”, ed. Brumar, Timişoara MMX, „Eu, Nietzscheanul”, ed. Rawex Coms, Bucureşti, 2012, „Sfântul Cutare Poetul”, ed. Betta, Bucureşti, 2015.

Scriitorul Mircea Micu, care a patronat debutul lui Mihail Soare scria: „Un poet dezinvolt, inventiv, profund şi cu un umor special, un poet surpriză (…) teribilist sau serafic, profund sau ironic, meditativ sau sarcastic (…) are o inventivitate lingvistică specială, jonglează cu cuvintele, le alătură ingenios (…) Evocă în versuri de o perfecţiune metrică remarcabilă figuri legendare ca unicul Monet , absconsul Hesse, Borges cel orb, controversatul Papini, Rimbaud, sau prea puţin ştiutul Antioh, pe toţi aceştia, cunoscuţi de-ai săi de la vreo cafea ori vreun ceai, îi întâlneşti într-un imposibil posibil pe bulevardul larg, dar întortocheat şi plin de sensuri al poeziei sale. „Gâlceava mea cu Haydn…” este o carte superbă, în care un poet adevărat îşi exersează erudiţia, umorul, şi evident, veritabilul şi gravul său talent. Mircea Micu nu s-a înşelat.

Textualizarea poetică înseamnă pentru Mihail Soare un motiv de sacralizare/desacralizare, un fel de act sacerdotal care pendulează între biserică şi filosofie pentru motivarea mesajului social. Există toate libertăţile, dar mai ales „libertatea de a trage cu puşca”: Lăsaţi-mi libertatea să mă împuşc mereu/ Cum se împuşcă-n bâlciuri figurile din tablă,/ Țintind între orbite destine fariseu/ Greu desluşibil, cutrul, un fel de camaieu/ Şi îngerii să-mi cânte din voce şi din nalbă// În juru-mi gură-cască s-aplaude voioşi/ Morţile mele multe, crezându-le doar glume/ (…) („Lăsaţi-mi libertatea să mă împuşc”).

Există şi un sens camuflat de artificiu dramatic, există şi o zonă de sarcasm şi ireverenţă care pot induce conexiuni şi paralelisme cu „înscenările poetice” ale tânărului Marin Sorescu.

Mihail Soare exersează un traseu singular în contextul poetic actual, cu toate că drumul este unul cunoscut şi înregistrat de o generaţie anterioară ca o amprentă rezolutivă în devenirile poeziei româneşti. Un „remake”, un reper şi o recitire a discursului anarhist formulat de generaţia războiului căruia poetul i-a adăugat un marcant sâmbure de originalitate şi un zâmbet ironic-amar.

Antologia de faţă, reprezentativă pentru poetul rebel, cu o construcţie textuală ireverenţioasă şi anarhistă, îl retrimite pe cititorul abulic înapoi la universul macro-cosmic al poeziei, astfel încât „Zavera îngerilor” aduce un reviriment în spaţiul poetic şi poate constitui un imbold la lectură pentru aceia dintre noi mult prea dedaţi prozaicului cotidian.

 

Aureliu Goci, prefața volumului „Zavera îngerilor”

Păpușarul

 

Înainte cuvântare la antologia „Zavera îngerilor” a lui Mihail Soare

 

„În America anilor şaizeci, doar un Truman Capote putea declara, înecat de emoţie, despre proiectul noului său roman In Cold Blood : „Când mă gândesc cât de bună este cartea mea, mi se taie răsuflarea”. La noi însă, unde tot românul se naşte poet, asemenea cazuri de asfixie sunt atât de frecvente, încât, în dotarea Urgenţelor, ar trebui să revină măcar câte o ambulanţă la zece autori. Dovadă, iată, şi recenta expoziţie de carte de la Biblioteca Naţională : cele mai reprezentative capodopere scrise azi prin puşcăriile noastre vin să întâmpine nepotolita sete de lectură a marelui public, bulucit să le cumpere cu frenezia de odinioară a cozilor la hârtie igienică. Cum deci să nu te doară ochii de contrastul metastazelor acestui autorlâc cu un angajat al Parnasului ca Mihail Soare, ieşit sănătos tun la controlul de medicină a muncii ? În toiul epidemiei actuale de fudulie şi de impostură, el se mulţumeşte să se legitimeze „cuminte” cu diminuţii, precum paşnicul Mircea înaintea Fulgerului Baiazid : „Sunt netemeinic în ceea ce scriu,/ sunt orbul fără soartă, mortul viu,/ zeroul nud şi fără conştiinţă,/ sunt virgula de după pocăinţă,/ sunt talerul mai uşurel ca pana,/ sunt recea puşcărie din Doftana,/ analfabetul gângav fără creier,/ vioara ruptă cu arcuşu-n greier / şi sunt nedemnul fără preţ la snop / vomat de marea strânsă-ntr-un prosop,/ sunt profitor de aburi şi de vise / scuipate de omizi prin paraclise,/ sunt potlogar, tembel şi derbedeu,/ sunt ce vreţi voi, dar sunt şi Dumnezeu…” Şi zău că postul i se potriveşte, nu doar fiindcă are calificarea necesară, ci şi prin apofatism, poetul nostru fiind, asemeni lui „Dumnezeu, insul ăla ce se piteşte mereu”, un creator piteştean ce se lasă greu adus la luminile rampei, preferând în spectacolul cuvintelor rolul păpuşarului. Şi ce spectacol ! S-ar zice că Domenico di Giovanni însuşi s-a reîncarnat peste veacuri, de dorul uluitoarelor sale acrobaţii metrice de altădată, când schimba cheia de paişpe a sonetului petrarchist cu cheia de 17. Dincolo însă de performanţele imaginative şi burleşti, cei doi mai au în comun ceva : răspărul cu vremurile vitrege de care au avut parte. Nici că se putea un mai nimerit titlu de volum pentru un demers estetic şi moral precum cel de faţă, echivalent unei adevărate sediţiuni. O luptă inegală al cărei deznodământ nici nu mai contează, că vorba Titulescului : „Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.”

Emil Lungeanu, despre „Zavera îngerilor”

 

Noul volum de poeme al autorului, purtând un alt titlu „marcă proprie”, reconfirmă „talentul grav” (ca să-l cităm pe Mircea Micu), original și viziunea sceptic-ironică asupra unei lumi parcă părăsită de noroc și stele călăuzitoare, uitată de Univers în hăul unei realități alienate, de tip comico-tragic, tălmăcită de Mihail Soare în toate scrierile sale, potrivit unei percepții ce solicită, la rândul ei, tălmăcire.

Cartea este o frescă metaforizată a unei umanități în totală derivă morală și spirituală, o desfășurare burlescă dincolo de care până și iubirea ia forma iresponsabilă, dar, paradoxal, absolutizată, a sârmei ghimpate ce rănește și sugrumă existența, dar care, prin neputința eliberării devine acel „dincolo de finit” căutat de armate de filozofi de-a lungul vremii. Bineînțeles că așa cum îl știm, Poetul nu se dezminte în ceea ce privește folosirea unor asocieri și imagini „trăznite”, dar organic armonizate, rocambolești, unice, avertizându-ne încă dintru început că „toate-s pe dos” (un alt titlu, dintr-un volum precedent), necesitând alte reprezentări : „Oamenii nu prea s-au înghesuit să dea definiții cerului/s-au mulțumit să știe că există/luându-l ca pe un depozit infinit de năluciri, în general/(…) și l-au însușit popii ca pe-un hotel exclusivist pentru sfinți/un hotel cu stele adevărate/și l-a însușit, arogant ca un băcan parvenit, soarele/de parcă ar fi fost un foișor de vânătoare cocoțat pe deal/de unde se vede, cică, totul (…)” (Poem cu cer)

Lumea, văzută ca Menajeria cu sfinți (un areal ce ar trebui stăpânit de oameni care sfințesc locul, ascunși „pe sub armurile de arhangheli prinse în nituri”), în fapt un tablou suprarealist, mereu reconstituit din realități satirizate, schimbătoare, uneori încărcate de tragism, dar și de melancolii, este prezentată ca o parabolă cu învălmășiri reale ori ireale (linie de demarcație arareori există între cele două dimensiuni la Mihail Soare), de la cele din apropiata istorie, de la contemporaneitatea aparent neofertantă (însă nu și pentru autor), la cele biblice, totul pornind în sensul invers al scurgerii timpului (răstălmăcește ordinea firească a acestuia, încă necontestată, începându-și viața cu bătrânețea) și redat în imagini cinematografice cu valoare apocaliptică, dar și exemplificator moralizatoare. Menajeria durerii și a nedreptății, populată cu fantoșe descentrate ale unor fantasme de coșmar, amenință prin vocea rău prevestitoare a unui profet atipic, iar mesajul, subtil încuibat într-o sarabandă a nebuniei, definește iubirea (tema principală a volumului) ca lege supremă ce guvernează universul, avertizându-ne asupra haosului ce poate domni într-o lume scăpată de sub controlul acesteia.

Poetul (desigur, cel cu antecedentele din Sfântul Cutare), personajul principal și subînțeles, se dovedește a fi un răzvrătit de geniu, inadaptabilul imposibil de strunit, care ne demonstrează că poezia este o stare, un inefabil de deasupra cuvintelor, dar și din esența lor, care potrivite într-un anume fel, în afara regulilor, creează sensuri de necrezut și de negândit: „(…) și m-am pus să-i studiez/măsurători peste măsurători, desene încâlcite, fotografii/ca un făcut, dădeam tot de mine/ dacă nu mă știți aflați că am forma informă a unei plutiri deocheate”(…) (Biografică). Dacă pornim de la ideea că tot ceea ce există este energie sub diferite forme, unele cunoscute, altele doar bănuite, înțelegem nonșalanța, preschimbată în virtuozitate de prestidigitator, cu care Mihail Soare folosește, cu inteligentă cutezanță, specifică celor ce caută ținuturi neexplorate, dar și neadaptaților, drept materie primă a poeticului cuvinte și imagini uneori nemângâietoare – urâtul poetic (estetica urâtului este un concept întâlnit mai ales în artele plastice), alături de cele consacrate, firul îndrumător al versurilor fiind un fel de alergătură imposibil de anticipat într-o lume bezmetică.

Un poem original (luați-l ca pe un termen superfluu în cazul unui astfel de poet), decojit de însemne protocolare, este închinat memoriei lui Nichita : „Toți fraierii, niște miopi cu ochi de cârtițe bete de atâta reavăn/au scris despre el că e poet/(…) că face, că drege și culege, c-a scris zeci de volume de versuri? (…) și pricepeți odată pentru totdeauna,/fraților, neliteraților,/că el a fost, a naibii deghizare, doar un neostenit poem umblător/dar care purta, ca poeții adevărați, și loden, și cerul în priviri, și pantofi maronii scâlciați. Era să uit: și-un noian de săruturi/cu fasoane de flori de cireș rătăcit.” (Neostenit poem umblător)

În Versuri de februar, îi declară lui Emil Lungeanu, cu ritm și rimă impecabile, prietenie pentru totdeauna, stelară: „Dar cine crezi, prietene, c-a stat/ca mine sau ca tine, bunăoară,/la șprițuri cu Botero pe-nserat/și cine crezi c-asemenea nouă zboară// (…) și cine crezi c-a mai ciupit ca noi/atâtea sfârcuri de comete-albastre/dar și de Saskii împletite-n ploi/de gândurile nemuririi noastre(…)”, de parcă ar fi vrut să înscrie constelația marilor valori universale în „imperiul literar” al acestui „zeu” al cuvintelor și nu invers, după cum s-ar fi așteptat cititorul.

Metafore fascinante și jocuri poetice năucitoare prin originalitate (dar o originalitate ce derivă dintr-un firesc altfel, fără pic de ostentație, cum remarca cineva într-o inspirată recenzie), expresive, când ludice, de o semeție disimulat involuntară, definiții insolite, ironie amară, autoironie, o iscusință scânteietoare încât induce voit ideea că simte cu inteligența și nu cu inima (însă diafanul sufletescului este omniprezent, țesând și întrețesând), cu privirea pornită dinăuntru spre dinafară, fiecare către cerul său, altfel văzut decât ceilalți: „(…) fiecare avea cerul lui, asta mi-a fost clar de la început/ un dat cum e trupul, ochii sau moartea”(…) (Amintiri din viața de apoi).

Copil poznaș al poeziei, culege cuvântul cel de jos și-l înalță ca pe un zmeu în cerul liricii sale, oferindu-i atribut literar, devenind astfel inovatorul îndrăzneț de metafore, veșnic nemulțumit cu ce găsește, rescriind lucruri ce păreau atinse de imuabilitate, spunând pe nume adevărului (pe numele dat de el), sărind peste cutume și tabu-uri, relevând omenescul sub toate înfățișările sale fără a-l desacraliza, în ciuda permanentei ciondăneli cu dumnezeirea.

Mai întâlnim în poezia sa o geneză atipică despre „suferințe traduse în dialectul plâns din prea aproapele departe ținut alb de lut”, întorcându-se la adevărul iubirii („pentru că adevărul ăsta e un brici lucios pe care-l dădeam de sute de ori pe o curea”) (Lirica magna). Lumea e comparată cu un balamuc „înconjurat drăgăstos” de zidul pe care-și expune radiografiile sufletului său de poet, o îngrămădeală de „gânduri și simțăminte” așteptând un diagnostic cu neputință de dat.

Din degetele poeților – niște „fluturi cu aripi de înger” – „curg lacrimi”, aceștia exprimându-se într-o „limbă dumnezeiască” pentru că „mamele lor o aveau în lapte”. Titlul poemului „Poeții sunt niște ratați” cuprinde după părerea mea și o subtilă reacție, dacă luăm în calcul zicala că tot românul e poet, cu trimitere directă către anumite considerații actuale, motiv de serioase meditații înspre social și politic, dar și obligă la o uitătură piezișă către purtătorii de liră, reprezentanții de seamă ai nobilei inutilități, cei ce asemenea bufonilor de la curțile regale de pe timpuri spun adevărurile nerecunoscute și nedorite de nimeni.

Mihail Soare ne poartă cu dezinvoltură și inteligență prin meandrele poeziei sale folosind un limbaj eliberat din chingile tradiționalului liric lăsând cititorului porți deschise către înțelegeri diferit-personale, un limbaj variat (Emil Lungeanu îl numea „lexicalist”), de o bogăție rarisimă, alcătuit din cuvinte uzuale, unele argotice, cuvinte rare, neaoșe, arhaisme, altele inventate, alăturări și figuri de stil neașteptate, sugestive (adevărate „mihailisme”- vorba lui Șerban Codrin) prefăcând poezia sa într-o splendidă nebunie zburătoare de la un univers de gândire și simțire la altul. Poemele sale – un strigăt cutezător și disperat – deschid orizonturi neobișnuite, cu aripi, ce ridică vertiginos plămada cuvântului spre înălțimile tumultuoase ale unui alt cer literar, accesibil doar celor aleși.

În Iubirea ca o sârmă ghimpată Mihail Soare surprinde din nou, dând credit mai mult versului alb, căruia îi explorează și exploatează cu lăcomie toate resursele cunoscute, dându-i noi valorații revelatoare, păstrând însă misterul dătător de alte căutări, întrevăzute doar de spiritul pătrunzător al unui poet „neasemenea”, dar nerenunțând la perfecțiunea prozodică generatoare de sublim din versificațiile ce reinterpretează aceeași tematică predilectă, niciodată epuizată, uimind prin nerepetare.

După cum spuneam referindu-mă la volumul „Sfântul Cutare Poetul”, Mihail Soare se află într-o continuă căutare a sinelui rătăcit într-o lume alienată, într-un haos generalizat unde aparent nu poate găsi răspunsuri la întrebări, și nici siguranţa unei credinţe a binelui (chiar dacă îi acordă acum și iubirii o șansă) şi a unui echilibru interior care să-i confere bucuria şi puterea de a trăi liniștit. Deși neliniștea pare că îl prinde cel mai bine pe acest mânuitor desăvârșit de paradoxuri, în stare să facă abstracție de existența lumii de care pomeneam, tocmai pentru a o contrapune pe cea atât de complexă și fascinantă a lui („am atâtea cusururi încât uneori par o lume întreagă”, spunea într-un poem din Zavera îngerilor).

 

Eliza Roha, prefața volumului „Iubirea ca o sârmă ghimpată”

 

Poeţii sunt nişte rataţi!, strigă, se cutremură gura încleştată a unui scriitor important, pentru unii o strălucitoare surpriză, Mihail Soare, din stirpea barzilor cu liră fermecată; din disperarea sa, ne face să înţelegem sau nu, cu tandreţe, dar şi cu sarcasm, că numiţii sunt victime ale propriei „zădărnicii”, inclusiv în abisul inimii albastre, alt loc pentru zburdălnicii, unde sârma ghimpată „e un fel de absolut al iubirii”. Viguros și nebunatic, nici cu cerul dispus la compromisuri, nici cu pământul, cât despre pretinşii oameni, la zidul execuţiei poetice cu ei! Astfel îşi joacă rolul de stăpân al unei maşinării uriaşe, în hăul căreia îngrămădeşte, cu foame pantagruelică, cele mai şocante acuzaţii, judecăţi luate în răspăr, paradoxuri năucitoare, prilejuri să zidărească poeme în versuri libere, neobișnuit de lungi, scrijelite pe tencuială cu dalta dură a fabulosului său limbaj „mihailean”, dar și cu versificații altcumva. Vulcanul Mihail Soare este într-o erupţie colosală; îi şade bine cu biciul printre „cuvintele astea tâmpite”, fruste, despletite, melancolice, deznădăjduite; le toarnă în blocuri fierbinţi, metaforizate, de bazalt în transformare (asemenea unei sculpturi de Rodin), deja isprăvite în poemele aşezate în strofe, cu versuri rimate, unde falsa „cuminţenie a poetului” este rebelă în aceeaşi măsură. Mihail Soare nu e cumva un nume predestinat? Un răspuns aşteaptă între cele două cuvinte şi îl întrevăd, dar nu-l divulg. Să o facă poetul însuși.

Şerban Codrin („Iubirea ca o sârmă ghimpată” -Text coperta a IV-a)

„Am ajuns să citesc „Livrescu” pentru că m-a obligat autorul. Serios, așa s-a întâmplat. Căci împricinatul autor, pe numele lui de civilie Mihail Soare, m-a combinat (…) în așa hal încât nu am putut comite neobrăzarea livrescă de a nu-i citi cartea. Una din cele mai bune decizii de lectură pe care le-am luat în ultima vreme. Căci – vă spun din start, ca să decideți dacă vreți să citiți în continuare ce am de zis sau nu – mi-a plăcut foarte tare cartea. Ba chiar declar răspicat: este cea mai bună carte de autor român pe care am citit-o în ultima vreme. Mihail o comite grav pe partea de construire a unei lumi cu o personalitate deșănțată de-a dreptul. O comite grav de tot. Căci m-a făcut să vreau să merg și eu acolo, pe urmele Colonelului. Adică nu, nu pe urmele lui, ci alături de el, să stau la un pahar de vin cu el, să mă uit cu o curiozitate teribilă la el, ca să înțeleg mai bine complexitatea personajului. Căci autorul a reușit un lucru teribil, din punctul meu de vedere: m-a făcut să vreau să intru în carte, să fiu personaj, ca să mă înfrupt cât mai temeinic din acea atmosferă. Foarte bine construite personajele. Unele de referință, zic. În special personajul principal. Nu zic neapărat că este un tip simpatic Colonelul. Ba pe alocuri e chiar enervant. Doar că este un spectacol. La care te uiți cu un amestec de sentimente (…) dintre care spicuiesc: enervare (Doamne, ce cretine personaje a reușit Mihail să creeze), curiozitate de-a dreptul biologică (soția Colonelului este de pus în insectar, jur!), simpatie (Pictorul este bețivanul ăla pe care-l vrei la orice chef, clar) zeflemea împroșcată (Popa este un cretinel masiv, dar excelent conturat) și alte sentimente din astea. Unul din punctele forte ale cărții (deși nu este foarte vizibil) este talentul cu adevărat special al autorului pentru enumerații. Rar vezi așa ceva. Căci Mihail își exersează acest talent de cele mai multe ori la modul enervant. Foarte enervant. În sensul că îl apucă talentul, dacă îmi permiteți expresia și știu că mi-o permiteți, mai ales când vine vorba despre mâncare. Iar atunci când vezi aproape o pagină de înșiruiri de alea, alea, alea, alea, îți vine să te ridici ca la peluză și să îi strigi un neaoș „Lasă-neeeeeeeee, lasă-neeeeee!”.

„Livrescu” este una din acele rare cărți care mă enervează când se termină. Pentru că se termină. Și pentru că știi, simți cu acel feeling de cititor care a intrat în carte până la plăsele că atâta este tot. Că după aia nu mai are cum să vină o parte a doua sau ceva. Sau, mă rog, ar putea să vină. Dar ar fi păcat. Pentru că îmi permit cu aroganța-mi funciară pe care o exersez permanent și cu rezultate corespunzătoare să spun că este imposibil să refaci atmosfera aia odată ce am întors și ultima copertă. Imposibil.

Și despre câte cărți putem zice asta într-o viață?

 

Cristian China Birta, articol publicat pe www.cristianchinabirta.ro

„Istoria se scrie sau/şi se trăieşte. Se interpretează, este tratată subiectiv, părtinitor sau anti. Cu toate acestea, istoria  este ca o femeie capricioasă şi enervantă care se repetă şi se tot repetă până ce „greşitorul” îi învaţă metehnele. Nu are scrupule, pentru că aceia care-o fac nu au scrupule sau consideră (greşit), luându-se după Machiavelli, că „scopul scuză mijloacele”. Dar politicul, despre care vorbea, de fapt, italianul, nu este totuna cu istoria. Politicul este inamicul istoriei, duşmanul cetăţeanului, servilul sclav al îmbuibatului, rezultatul ambâţului şi mândriei, drumul spre pierzanie al omeniei, dacă nu cumva al omenirii. Răul, altfel spus. Politicul se luptă cu apărătorii binelui, pentru că politicul este hrăpăreţ şi uituc. Politicul este omul politruc în persoană. Punct! Polivalenţa scriitoricească a lui Mihail Soare îi permite acestuia să „gazetărească” original şi alambicat, dar cuceritor, tălmăcind politicul despre care vorbeam altcumva decât o face restul lumii, cu ironie fină, dar pişcătoare-n draci (pentru ăia care se prind), cu talent de scamator invidiat de ageamii, cu erudiţie de renascentist rătăcit în alt ev şi cu ochiul scrutător al analistului nepartizan.”

 

Mihai Mărgineanu despre „Tălmăciri politicale”

„Summa cum laudae.

Incomod ca un floretist redutabil, surprinzător de metodic pentru un scriitor (cel puţin aşa spun aparenţele), vizionar de parcă viitorul ar fi o carte deja tipărită, din acea specie rară a oamenilor cu caracter şi verticalitate care în aceste timpuri grele ale naţiei, când dictatura insolenţilor tulbură autoritatea, liniştea, speranţele şi cutumele unui popor ce îşi doreşte să scape de frică, Mihail Soare promovează etic eliberarea din sumbra sugrumare a spiritului din mediocritate, a speranţei prin libertatea de gândire, toate aceste lucruri nefiind posibile fără francheţea unor gânditori şi condeieri de talia sa. Cu toată timiditatea percepţiei generale a cititorului neavizat şi nedeprins cu lucrurile spuse sincer, dar nonconformist, etichetate cu respect prin curaj ori aplomb, cu siguranţa spiritului stabil, acel Geist neîntinat ce supravieţuieşte liber între cei pierduţi în societatea subversivă ce îşi fraudează altfel-gânditorii, nu poate fi altceva decât un imens câştig pentru cei ce încă mai vor să vadă, să audă, să înţeleagă.”

Lucian Hetco, redactor şef Agero-suttgart.de, despre „Tălmăciri politicale”

Cu adevărat orbitor

 

Răsăritul i-a fost salutat de Constanța Buzea, cea care în anul 2007 semnala apariția unui volum caracterizat de domnia sa ca fiind „excelent”, „Înger de prisos”, volum ce nu avea cum scăpa ochiului exersat al meșterului Mircea Micu, autorul unei prezentări a autorului în una din emisiunile sale de la un post de televiziune. De altfel, regretatul confrate avea să și prefațeze cea de-a doua carte semnată Mihail Soare, „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini”. Acesta spunea : „Un poet dezinvolt, inventiv, profund (…),un poet surpriză, aşa poate fi numit Mihail Soare(…) Teribilist sau serafic, profund sau ironic, meditativ sau sarcastic, cultivă versul clasic cu naturaleţea şi siguranţa profesionistului dăruit. Dar şi pe cel alb în aceeaşi măsură. Are o inventivitate lingvistică specială, jonglează cu cuvintele, le alătură ingenios în propoziţii şi fraze de o sonoritate aparte şi în virtutea acestui dar de magician cu îndelungă şi puţin pământeană practică îşi permite să şocheze spiritele pudibonde sau criticii îngheţaţi în convenţionalism.”

La rându-mi, am remarcat într-un amplu text critic publicat în vol. „Dictatura lecturii” (Editura Tipo Moldova, 2014), excepționalul spectacol funambulesc al unui autor „neasemenea”, de o factură cu totul specială, netributar modelor și curentelor, în afara experiențelor și experimentelor cenacliere, posesor al unui enciclopedism dezarmant și al unei scriituri de o uluitoare virtuozitate. Cu „Eu, Nietzscheanul” (2012), Mihail Soare scrie o memorabilă pagină de poezie contemporană, urmând un neașteptat intermezzeo romanesc („Livrescu”, Self Publishing, 2014), surprinzând apoi pe toată lumea cu un volum strălucitor, cu un titlu așijderea („Sfântul Cutare Poetul”), prefațat de Lucian Gruia, în viziunea căruia ludicul nonconformist stihuitor este un veritabil rege Midas ce transformă totul în vers, cu ușurință de scamator. El este „genialul răzvrătit” (am citat-o pe Eliza Roha) în stare să se ia de piept cu oricine, nescăpându-i acestui „zavergiu” notoriu nici măcar Dumnezeu: „Ai alcătuit lumea prost, coane,/ (conveniserăm să ne zicem aşa, ca-ntre şuţi)/ prea multă însingurare, prea puţine obloane/ paradox neînţeles, de sihaştri recruţi/ ai fost generos pân’ la sfinţi cu văzduhul/ dar aripile le-ai dat contra şperţ, pe cartelă/ şi privind către cer, în produhul/ mai adânc ca o moarte tot cădem din nacelă” („Proastă alcătuire”).

Referindu-se la antologia de autor „Zavera îngerilor” (Editura Betta, 2015), autorul prefeței, criticul și istoricul literar Aureliu Goci, remarca „traseul singular în contextul poetic actual” exersat de Mihail Soare, dat de originalitatea unui poet posesor al unui impresionant arsenal de mijloace, care a reușit într-un timp scurt să edifice o operă importantă. Pentru că Mihail Soare a irumpt, efectiv, cu forța unui „vulcan aflat într-o erupție colosală” (aprecierea îi aparține lui Șerban Codrin) dând de pereți cu ușile literaturii, intrând acolo unde îi este locul, reușind uimitoare metamorfoze, ultimul său volum, „Iubirea ca o sârmă ghimpată” (Editura Betta, 2016), punându-i în dificultate pe toți cei ce credeau (subsemnatul numărându-se printre ei) că nu se mai poate întâmpla așa ceva. „Sunt potlogar, tembel şi derbedeu,/ sunt ce vreţi voi, dar sunt şi Dumnezeu”, scrie într-un memorabil poem.

Şi zău că postul i se potriveşte, poetul nostru fiind, asemeni lui Dumnezeu, un creator ce se lasă greu adus la luminile rampei, preferând în spectacolul cuvintelor rolul păpuşarului. Şi ce spectacol ! S-ar zice că Domenico di Giovanni însuşi s-a reîncarnat peste veacuri, de dorul uluitoarelor sale acrobaţii metrice de altădată. Un autor de-a dreptul briant, care justifică pe deplin titlul prezentului portret, doar o umilă eboșă, departe de anvergura meritată a unui alfresco michelangelonian.

Emil Lungeanu, revista „Ateneu”, nr.573, luna mai 2017