DESPRE AUTOR

Biografie literară

Volume publicate:

Înger de prisos  – versuri, Editura Tiparg, 2007

Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini – versuri, Editura Brumar, 2010

Eu, Nietzscheanul  – versuri, Editura Rawex Coms, 2012

Livrescu – roman, Editura Self Publishing, 2014

Sfântul Cutare Poetul – versuri, Editura Betta, 2015

Tălmăciri politicale (volumul întâi) – eseuri politice, Editura Betta, 2015

Zavera îngerilor (cu subtitlul trei mii și ceva de zile și nopți de poezie) – versuri, antologie de autor, Editura Betta, 2016

Tălmăciri politicale (volumul al doilea)– eseuri politice, Editura Betta, 2016

Iubirea ca o sârmă ghimpată– versuri, Editura Betta, 2016

Dragoste, pupeze și colaci – roman, Editura Betta, 2017

Moaștele și alte povestiri – proză scurtă, Editura Eikon, 2018

Inflexiuni, eseuri și note de lectură – Editura Hoffman, 2019

Antologii:

Antologia vinovatelor plăceri – Asociaţia Culturală Maria Domina, 2010

Antologia Meridiane Lirice – 113 poeţi contemporani, Editura Armonii culturale, 2013

Conviețuiri– Editura Betta București, 2016

Prozatori în arenă– Editura Betta, 2017

Poeți în arenă – Editura Betta, 2018

Sub cupola Unirii – antologie de proză scurtă, Editura Betta, 2018

Antologia delle piu belle de Poesie del Premio Letterario Internazionale – Casa editrice Cento Verba, Italia, 2018

Universul poeziei/Șiir evreni – antologie româno-turcă, Editura Usar, 2019

Premii:

Premiul I la Concursul Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”, ediția a I, 2017

Premiul I pentru volume publicate în anul 2017 (Dragoste, pupeze și colaci), la Concursul Național de literatură „Eminescu la Oravița”

Premiul I la Concursul Național de Poezie  „Radu Cârneci”, ediția a I, 2017

Premiul I la Concursul Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”, ediția a II, 2018

Premiul Editurii Art Creativ pentru poezie de dragoste–2018

Premiul III la concursul Național de Literatură „Ioan Slavici” – secțiunea Proză scurtă, 2018

Premiul Criticii pentru Poezie străină, la Concursul „Verba volant, scripta manent”, Italia, 2018

Cronici

„Teribilist sau serafic, profund sau ironic, meditativ sau sarcastic, cultivă versul clasic cu naturaleţea şi siguranţa profesionistului dăruit. Dar şi pe cel alb în aceeaşi măsură. Are o inventivitate lingvistică specială, jonglează cu cuvintele, le alătură ingenios în propoziţii şi fraze de o sonoritate aparte şi în virtutea acestui dar de magician cu îndelungă şi puţin pământeană practică îşi permite să şocheze spiritele pudibonde sau criticii îngheţaţi în convenţionalism. Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini este o carte superbă în care un poet adevărat îşi exersează erudiţia, umorul şi, evident, veritabilul şi gravul său talent.”

Mircea Micu, în prefața volumului

 

„Cert e că enciclopedismul dezinvolt şi uluitoarea inventivitate a scriiturii lui Mihail Soare oferă un spectacol lexical de zile mari, de care doar un acrobat virtuoz deghizat în clown este în stare. Elevaţia acestui autor cu nume parcă predestinat (Luceafărul poeziei româneşti nu e cumva, el însuşi, un soare pe nume Mihail ?) face să apară, prin contrast, cu atât mai joasă actuala critică literară ce pregetă încă să-i salute răsăritul. Şi când altcândva se trece cu vederea soarele mai abitir decât în timpul nopţii ? Întunericul medieval de care au parte azi strălucite condeie de acest fel l-ar fi făcut pe Nietzsche, dascălul stingherului poet, să nu mai predice nici măcar dânsul că „noaptea e şi ea un soare”.

Emil Lungeanu despre Eu, Nietzscheanul, din Dictatura lecturii – dicționar critic, Editura Tipo Moldova, 2014

 

„În spectaculoasele sale metamorfozări, Mihail Soare îmi pare un Radu Stanca muntean, lucid şi orgolios. Tonul baladist, ludic şi bufonard, demitizează până şi poezia. Dar, prin ricoşeu, aceasta îi conferă autorului, sensul vieţii. Poezia lui Mihail Soare va fi savurată de cititorii inteligenţi, căutători de sensuri multiple îndărătul spectacularului lingvistic, dar și de amatorii de finețuri stilistice, cuceriți, și unii și alții, de o ars poetica venită parcă din timpuri netrăite de nimeni, doar închipuite.”

Lucian Gruia, din volumul Ora lecturii, Editura Betta, 2014

 

„Nefiind nicidecum ieremiade ori blasfemiatoare, poeziile lui Mihail Soare deschid o interesantă cale de introspecție literară, și nu numai, nerecomandată, totuși, celor mai slabi de… îngeri & sfinți. O cale paradoxală a unei fericiri greu de dus și, încă și mai greu, de înțeles: „Poeții sunt, domnii mei,/ (am mai spus-o, însă tot nebăgat în seamă am rămas)/cei mai fericiți oameni de pe pământ”.”

Daniel Săuca despre Sfântul Cutare Poetul, textul copertei a IV-a a volumului

 

„Metafore fascinante și jocuri poetice năucitoare prin originalitate (dar o originalitate ce derivă dintr-un firesc altfel, fără pic de ostentație, cum remarca cineva într-o inspirată recenzie), expresive, când ludice, de o semeție disimulat involuntară, definiții insolite, ironie amară, autoironie, o iscusință scânteietoare încât induce voit ideea că simte cu inteligența și nu cu inima (însă diafanul sufletescului este omniprezent, țesând și întrețesând), cu privirea pornită dinăuntru spre dinafară, fiecare către cerul său, altfel văzut decât ceilalți: „(…) fiecare avea cerul lui, asta mi-a fost clar de la început/ un dat cum e trupul, ochii sau moartea”(…) (Amintiri din viața de apoi). (…)Copil poznaș al poeziei, culege cuvântul cel de jos și-l înalță ca pe un zmeu în cerul liricii sale, oferindu-i atribut literar, devenind astfel inovatorul îndrăzneț de metafore, veșnic nemulțumit cu ce găsește, rescriind lucruri ce păreau atinse de imuabilitate, spunând pe nume adevărului (pe numele dat de el), sărind peste cutume și tabu-uri, relevând omenescul sub toate înfățișările sale fără a-l desacraliza, în ciuda permanentei ciondăneli cu dumnezeirea.”

Eliza Roha despre Iubirea ca o sârmă ghimpată, din volumul Am mai citit câțiva contemporani

 

„Poeţii sunt nişte rataţi!, strigă, se cutremură gura încleştată a unui scriitor important, pentru unii o strălucitoare surpriză, Mihail Soare, din stirpea barzilor cu liră fermecată; din disperarea sa, ne face să înţelegem sau nu, cu tandreţe, dar şi cu sarcasm, că numiţii sunt victime ale propriei „zădărnicii”, inclusiv în abisul inimii albastre, alt loc pentru zburdălnicii, unde sârma ghimpată „e un fel de absolut al iubirii”. Viguros și nebunatic, nici cu cerul dispus la compromisuri, nici cu pământul, cât despre pretinşii oameni, la zidul execuţiei poetice cu ei! Astfel îşi joacă rolul de stăpân al unei maşinării uriaşe, în hăul căreia îngrămădeşte, cu foame pantagruelică, cele mai şocante acuzaţii, judecăţi luate în răspăr, paradoxuri năucitoare, prilejuri să zidărească poeme în versuri libere, neobișnuit de lungi, scrijelite pe tencuială cu dalta dură a fabulosului său limbaj „mihailean”, dar și cu versificații altcumva.”

Șerban Codrin despre Iubirea ca o sârmă ghimpată, coperta a IV a a volumului

 

„Volumul Sfântul Cutare Poetul ne apare închegat, ca un singur poem, ca un discurs liric ce atestă atât un mod foarte original de expresie, perfect stăpânit, cât şi un univers populat de întrebările şi neliniştile omului modern, pe care civilizaţia l-a condamnat/îl condamnă la o alienare aparent iremediabilă. Şi cu cât aceasta este mai mare, mai profundă, cu atât accesele şi accentele de nemulţumire şi revoltă faţă de orânduiala lumii devin izvor de poezie. De poezie adevărată, în arealul căreia dl. Mihail Soare oficiază, cum am spus la început, despre sine, despre alţii şi despre univers, cu expresivitate, cu sensibilitate, cu mare siguranţă şi cu o remarcabilă putere de convingere.”

Florentin Popescu,din Revista Litere, iunie 2017

 

„Mihail Soare scrie o proză în care atenția este distribuită succesiv pe narator, pe poveste, pe facerea ei, pe receptor. Scriitorul are o concepție proprie despre scriitură și despre actul scrierii. El aduce în spațiul fictiv al scriiturii și povestea și meditația asupra poveștii și a relațiilor pe care le implică. Din această distribuție a atenției narative iese un roman incitant care provoacă permanent cititorul, nelăsându-l niciun moment să lâncezească. Romanul poate fi și un manifest împotriva prozei leneșe, așa cum, cândva, Ion Barbu se declarase împotriva poeziei leneșe.”

Ana Dobre, în revista Antares, despre „Dragoste, pupeze și colaci”

 

„Mihail Soare se dezvăluie ca un poet herculean, încărcat de materie şi de idei, liber să se joace în cele şapte cu întreg rastelul de ingrediente ale poeziei, nu îl obligă nici o cenzură, fie chiar transcedentală, să scrie cu mesaj strict, dar prezent în subtext, ci râde ca Till Eulenspigel de umanitate, de artă, de prostie, de înţelepciune, de fericire, de ranchiună, de absenţa lui Dumnezeu, de platitudinea îngerilor, de dragoste, de vise, intră în gaşcă cu Don Quijote şi le pasă numai de „serile cele mai reci de toamnă”, de „înţelesuri schiloade”, de propriile slăbiciuni şi iluzii nebuneşti, de tot şi de toate cu o libertate a spiritului la înălţimea unui talent al dracului de poznaş, dar și de serios, de dramatic.(…)Una peste alta, Mihail Soare este poet cât cuprinde, în plină activitate creatoare, intensivă, debordantă, cu har îndestul să emită pretenţii de a compune capodopere sub formă de poeme decupabile din contexte, sau cărţi întregi, dar unde să adauge virtuţile arhitectului liric.”

Șerban Codrin, în Cafeneaua literară despre Sfântul Cutare Poetul

 

„Însingurat şi insurgent, sub zodia anonimatului asumat, fără apartenenţă declarată la vreo promoţie literară, dar și dificil de categorisit ca aparținând vreuneia, Mihail Soare reconfigurează mitul poetului eflorescent dintr-o provincie fericită ca un tărâm promis, ori, mai degrabă, reactivează mitul fericit al poetului nonconformist transmiţând un mesaj incendiar de răzvrătire împotriva tuturor regulilor şi constrângerilor.(…)Mihail Soare exersează un traseu singular în contextul poetic actual, cu toate că drumul este unul cunoscut şi înregistrat de o generaţie anterioară ca o amprentă rezolutivă în devenirile poeziei româneşti. Un „remake”, un reper şi o recitire a discursului anarhist formulat de generaţia războiului căruia poetul i-a adăugat un marcant sâmbure de originalitate şi un zâmbet ironic-amar.”

Aureliu Goci, în prefața volumului Zavera îngerilor

Citate

„Celui lipsit multă vreme de iubire (dac-o fi tot aia cu dragostea, încă nu mi-am răspuns), dă-i-o cu încetul, îmbucătură cu îmbucătură, și nu toată odată, pentru că așa cum poți ucide un sărman care a flămânzit îndelung lăsându-l să înfulece pe nemestecate tot ce găsește în bucătăria unei ospătării măricele, tot așa îl poți omorî și pe el, abandonându-l fără apărare în calea unei trăiri mistuitoare, cu nimic mai blândă decât para focului adus de vânt dinspre miriștile abia secerate către casele din marginea satului. Am văzut mulți oameni după un astfel de pârjol, goliți de lăuntrul lor cel mai prețios și pur, deveniți niște bieți infirmi incapabili de dragoste, dar o infirmitate de altă natură decât lipsa unei mâini, a unui ochi ori scurtimea unui picior, însă o infirmitate mai fericită, în pofida a ceea ce cred alții, deoarece existența ei te scutește de grozăvia suferințelor pe care numai iubirea, în cruzimea ei travestită, ți le poate da.”

Livrescu

 

Când îmi vor creşte aripi

 

Când îmi vor creşte aripi şi cred că mi se-ntâmplă

Curând, în viaţa asta, mă-nţeapăomoplaţii

Mă voi sui la ceruri să-mi pun o stea pe tâmplă

Ca un miner lămpaşul, se vor zgâi juraţii

Care disecă taine şi-mi vor nega ’nălţarea

Crezând că telescopul atins de miopie

Îi minte ca pe curve şi că aş fi doar zarea,

Nimic mai mult, iar zarea e numai o fâşie

De nu ştiu ce, de aer, adică de nimica

În niciun caz de carne ori poate-ar fi vreo vină

Purtată de arhangheli sau dacă nu, pisica

Cu-atâtea vieţi în cârcă adulmecând lumină

N-o să-mi mai fie trenciul de vreun folos, iubita

Nu-mi va putea cuprinde cum se cuvine trupul

Când voi veni cu toamna să scuip pe recuzita

Unui spectacol jalnic pe care-l tot dă zdupul

Pe care-l ştim de „lume”, acea adunătură

De putrede ursite citite în ţărână

Din nefireşti landouri mă vor privi cu ură

Piloţii de planoare, şomeri după furtună

Voi hoinări bezmetic prin veacul căţelandru

Alăturea de păsări, precum un pierde-vară

Iar strâmta galaxie m-o sugruma mai tandru

Decât orice amantă cu mâini gălbui de ceară

Ca-ntr-un tablou de Bruegel pământul cât o nucă

Îmi va părea, iar marea o lacrimă scăpată

Din ochiul meu de sticlă umplut cu dor de ducă

Deja mi-au dat tuleie, vă las. Pe altădată !

 

Eu, Nietzscheanul

 

„Visul, ’tu-i mama lui de vis, înnobilează”, spunea, „cum nu înnobilează nici regina Angliei, care o mai fi aia, vreo slută roșie la păr cu oasele ieșindu-i prin piele, bănuiesc, dar visul e realitate, că altfel nu l-am avea, cum n-am avea dacă n-ar fi, mâinile, picioarele, capul, iară realitatea asta nebună, măscărită ca o pensionară de la toleranță care nu vrea să se lase cu niciun chip de meșteșugul ce i-a tocit târtița până la noadă, aduce nespus de mult cu viaţa. Şi cu târcoava asta ordinară de moarte ce ne stă în cârcă încă de la naștere, ca o raniță ostășească, dar care e tot viaţă, orice s-ar zice.”

Livrescu

 

 

Cuvânt de dragoste

 

Nu suntem egali în faţa cuvintelor, de aceea s-au născut poeţii

ei sunt proprietarii unor herghelii de iluzii

pe care le crucifică ori de câte ori n-au altceva mai bun de făcut

şi pentru care plătesc o groază de impozite dumnezeirii

silabisesc până la bătrâneţe, care la ei are altă dimensiune, de stea căzătoare,

numele vieţii,

nici eu, desigur, nu sunt mai breaz,

n-am mai nimic, dar măcar stăpânesc cu măiestrie ceremonialul eşecului,

precum japonezii pe cel al ceaiului

îl alătur în rime edecului, înecului şi, uneori, mai cu seamă dimineaţa,

când mă trezesc plin de rouă şi curcubeie,

culbecului

versurile mele nu alcătuiesc nici poezii, nici poeme, ci doar nişte cimilituri

în ele caut să descifrez mistere, rezultând însă şi mai multe

misterele sunt acele lucruri pe care unii le numesc, eronat, metafore

le-aş fi spus, mai degrabă,  metaforee,

dar eu aş reboteza totul şi-aş născoci şi un alt alfabet

dacă nu cumva am şi făcut-o

mai vorbesc în ele despre infinitul timpului ce nu poate fi măsurat cu ceasul

pe naiba infinit, zic tot eu,  atâta vreme cât lucrurile se repetă ca la cinematograf

de la opt la zece, de la zece la doişpe, de la două la patru

şi ca spaţiu timpul fiind finit de-a binelea

eu însumi am fost de nenumărate ori la marginea lui în peregrinările mele

cu ifose de vise

în pozele în care apar poeţii sunt nişteinşi care nu sunt ei

uitaţi-vă la pozele mele şi-o să-mi daţi dreptate

iubitele mele imaginare, nişte ignorante cu ochi de pisică,

m-au părăsit toate

pentru simplul motiv că aşteptând de la mine cuvinte de dragoste

le-am spus că sinucidere e unul dintre ele.

 

Sfântul Cutare Poetul

 

 

 

 

 

 

„Până la urmă, dragilor, moartea e mult mai sigură şi mai concretă – concretă e, Gheorghe, ceva pe care-l poţi vedea şi pipăi, cum sunt coarnele bicicletei tale, bucile văduvei vesele ori sticla de rachiu – decât viaţa, care e doar un vis, o iluzie, o închipuire. Ne închipuim şi suntem în stare să băgăm mâna în foc până la cot că trăim, când, de fapt, ni se întâmplă contrarul. Un italian afemeiat, trăitor acum vreo şase sute de ani, Petrarca îl chema pe muieraticul acesta, o şarlă fără ocupaţie ce se îndeletnicea cu versurile de dragoste, spunea că o moarte frumoasă face cinste întregii vieţi. Un bel morir, un bel morir…”

Livrescu

 

„Ascultându-l și văzându-l mi se părea că lumina îl îmbrățișează altfel decât pe muritorii de rând în acele clipe – aveam convingerea că dragostea alege numai dintre cei mai rari, așa cum sămânța geniului nu rodește oriunde sau cum nu în orice suflet se cuibărește ca o pasăre minunată credința nezdruncinată, cea dătătoare de uitarea de sine. Care tot iubire este până la urmă: iubire din neiubirea de tine.”

Dragoste, pupeze și colaci

 

 

Am rupt un colţ de lume

 

Am rupt un colţ de lume, l-am înmuiat în lapte

Să îl albesc, să pară alt colţ din altă lume

Una în care-adesea sunt înhămate şoapte

La galbene tramvaie de lemn crescute-n brume

Şi-n care toate zboară, copaci imponderabili,

Femei cu-aripi de flutur, stângace, dar uşoare

Toate plutesc, fanfara, jandarmii cei amabili,

Turnul cu ceas, brutarul, pisicile de mare

Alături de barcazuri şi de corali, iubita,

Ca puful păpădiei, doi rinoceri, maimuţe,

Un circ întreg nesincer, clovni cu nemiluita,

Ca într-un straniu teatru shakespearean, căruţe,

Şi caii lor scheletici, eu priponit de gleznă

Cu un crâmpei de moarte, aerostat penibil

Nedescărnat de lesturi, înconjurat de beznă,

Zâmbind amar la gândul c-o să devin tangibil

Să mă atingă luna, să mă sărute norii

De stele pâlpâinde să-mi reazem nemurirea,

Iluzie parşivă, să-mi scuture cocorii

Zăpezile din suflet când mi-or vesti pieirea

Şi-atunci cealaltă lume care-mi priveşte mută

De jos tălpile duse se va albi cuminte

La rându-i, iar ninsoarea mea pură, absolută

Îi va scuti pe semeni să-şi cumpere veşminte…

 

Eu, Nietzscheanul

 

 

 

„Iubirea e doar o oglindă în care te privești, dar care te înfățișează aproape mincinos de ales, nu cum o fac toate celelalte, ca un pictor de curte plătit pentru asta omițând ridurile din colțul ochilor și scânteia de răutate – „ce piele fină aveți, maiestate, și câtă bunătate se vede, nădejdea unei întregi lumi, nu alta, îndărătul uităturii excelenței voastre ”- din priviri, arătându-ți frumusețea arar găsită – avută până și de o pocitanie precum Qusimodo sau de vreun monstru uman de la circ – în care nu te vezi tu, ca atunci când te bărbierești înaintea unei întâlniri galante, ci altcineva, orbit de strălucirea dată de ciobul de sticlă altcumva.”

Dragoste, pupeze și colaci

Lirica magna

 

În timp ce unii se năşteau prematur

de parcă era cine ştie ce procopseală să iei în piept viaţa

ca pe o dimineaţă siberiană

eu am ieşit pe lume prea matur

mama, luată cu treburile, uitase să mă dea afară din pântece

„parcă făceai un elefant”, a zis tata pipăindu-mi curios pieile zbârcite

normal că ursitoarele ajunse într-un târziu n-au fost în stare

de cine ştie ce prorociri

doar una a spus: „va fi pensionar”

şi a primit un şut de la un unchi zurliu care fusese cu Napoleon la curve

pentru ca păream doar un rucsac plin cu sentimente deja trăite

copiii ceilalţi nu se jucau cu mine

râdeau când le vorbeam despre dragoste

ca despre o pasăre în care nu se trage cu praştia

dacă zboară, musai să fie lovită, credeau puştii

 

dar şi maturii, aveam să constat mai încolo

m-am împrietenit, de voie-de nevoie cu nişte fluturi moşieri

erau proprietari de câmpuri cu maci şi pictori plein-air-işti

si cu un banc de peştidungaţi de apă sărată pe care îi învăţasem plânsul

ca pe un acompaniament delicat al muririi

asta n-au mai învăţat-o, oricât le-am exemplificat

i-am lăsat repetenţi

serile mi le petreceam în compania unei iubite din paie

sânii îi scârţâiau ca ogorul abia secerat

şi ne amuzam împreună de acest neajuns

îi închinam sonete după sonete

sonetul unu, sonetul patrujdoi, sonetul nouăzeci, sonetul o mie opt

cred că şi acum le numerotează cu dermatograful

sunt scrise într-o limbă necunoscută cuiva

folosindu-mă de cuvinte gălbui crescute la lumina felinarului cu gaz

ea credea că e portugheza

pentru că o alintam asemuind-o unei goelete cu pânze mătăsoase

 

ocolul pământului era un fleac de câte ori o ţineam în braţe

îmi reproşa însă că fac totul doar de dragul naufragiilor

şi nu al ei

prea departe de adevăr nu era

pentru că adevărul ăsta e un brici lucios pe care-l dădeam de sute de ori

pe o curea

meşterită din întâia noastră noapte de dragoste

o noapte prost argăsită puţind a potasă

înmânându-i-l apoi să mă bărbierească pe întuneric

după bunul ei plac

„ţi-au crescut gândurile nepermis de mult

iar eu am obrajii, atinge-i, dragul meu, ca o arătură de toamnă”

aşa a ieşit oda briciului pe care i-am citit-o ani de-a rândul

anii războiului din mine

încheiat cu pacea de la ospiciu

acolo, scăpat de grijile iubirii, am rescris toate sonetele şi odele lumii

doar că-n cuvintele iubitoare de ţărânăînşirate aiurea

 

se rănise întreaga omenire exilată în pacientul întrupat de mine

dimineaţa paznicul a săpat o groapă comună

„e pentru cuvinte”, mi-a spus încurcat

îl aud de departe

„sonetul unu, sonetul patrujdoi, sonetul nouăzeci, sonetul o mie opt…”

 

                                                                                                         Iubirea ca o sârmă ghimpată

 

„Dar de ce n-ar fi nebunia mea la fel de frumoasă ca a sfinților – și ei tot oameni în civilia lor uitată – cărora li se cășunase la un moment dat că aud glasul abia șoptit sau strigat prin portavoci de crainici de circ al nu știu cărui duh, spunându-le să lase la o parte umanul din ei și să intre în slujba neplătită a dumnezeirii. Să se golească de omenesc, marchize, ca dintr-o pișare, abandonându-și toată viața de până atunci – iluzii, deznădejdi, iubiri împlinite sau nu, prietenii până dincolo de moarte și uri –  în haznaua săpată anume de soboare de îngeri. Lumea e vinovată că e altfel alcătuită decât mine, cum e la fel de vinovată că nu e ca domnia ta, ca ospătarul nostru și tot așa.”

Dragoste, pupeze și colaci

 

„Dar a venit în noaptea zilei în care adusesem pianul și a intrat ca o fantomă, doar într-o cămășuță de noapte albă pur, fără urmă de imprimeu sau de relief cât de mic, desculță, după ce-și va fi lăsat încălțările la ușă cum fac oamenii de la țară când pășesc în odaia bună și m-am trezit cu ea în fața mea (stăteam într-un fotoliu și răsfoiam, cu gândul aiurea, o carte), oprindu-se la numai un pas și încremenind acolo, cu ochii pierduți, despletită ca o furtună de noiembrie în larg, cu mâinile atârnând pe lângă trup, abia respirând. În timp ce mie inima-mi ajunsese în gât, trezindu-mă dintr-o atras de trupul ei plăpând, întrezărit de sub borangicul străveziu, pomenindu-mă cu mintea cotropită de scrisorelele acelea nebune purtate de  hulubi, pline de trăiri trupești pe care nu mă credeam în stare că le-aș fi putut exprima, și nu doar pentru că erau străine bărbatului din mine, ci și imaginației mele, socotită una al naibii de bogată, căreia mă îndatorasem pe veci, ajutându-mă să nu văd lumea în marea ei mizerie și minciună. Spun că era ușoară ca un fulg și n-o fac din comoditate folosindu-mă de o expresie cunoscută și rostită de toată lumea, ci pentru că atunci când am luat-o în brațe cu o mână pe după umeri, iar cu cealaltă de sub îndoitura genunchilor, n-am simțit nici un fel de greutate, trecându-mă dintr-o dată fiori reci, trăind strania senzație că port o arătare a unei ființe demult plecate dintre vii, ce-și abandonase corporalitatea cea grea, pământeană ca glodul, mulțumindu-se cu înfățișarea vaporoasă neomenească arătată mie, fără să pricep rostul acelei transformări.”

Dragoste, pupeze și colaci

 

„Iubirea e chestie de romane și de romanțuri, Mizantropule, și e făcută dinadins așa – da cine-o fi făcut-o, nu știu – pentru a ni se ascunde esența adevărată a vieții, lăsându-ne luați târâș de parfumul măsluit al unei femeiuști oarecare unduind din șolduri și ridicându-și țâțele cu sfori și hamuri, de parc-ar fi cal. Domnia ta – chiar dacă îi ziceau „bă” și „Mizantropule”, toți nerozii ăia autodenumiți orășeni i se adresau doar cu dumneavoastră – mă înțelegi, n-am nicio îndoială, cel mai bine, și nu nătărăii ăștia din jurul nostru, cu mutre de bidoane turtite și proști ca noaptea a mai întunecată, stăpâniți orbește de muierile lor nesătule, mereu cu gândul la alții. Doar că alții ăia sunt tot niște bețivi ca ei și niște proști. Că de unde alții?”

Moaștele și alte povestiri

 

Am scotocit cotloanele cele mai ascunse ale vieții, căutând cu îndârjire frumosul, așa cum caută minerii în măruntaiele pământului diamante, lăsând intenționat la urmă femeia, ca pe o ultimă nădejde de întrupare a esteticului divin, oprindu-mă, prin voia hazardului, la tine. Fără să știu pentru câtă vreme. Dar toți oamenii caută frumosul în orice, nu numai eu, și dau de el acolo unde se așteaptă mai puțin, lăsând la o parte binele, moralitatea, credința și alte noțiuni din astea seci, care nu țin de foame, din cărți. Ei văd frumusețe până și în suferință, ba chiar în moarte, chiar dacă n-o recunosc răspicat, și o gelozesc pentru desăvârșirea ei. Altfel de ce-ar acoperi cu ce le vine la îndemână, cearșafuri sau fețe de masă, oglinzile înlăuntrul cărora s-a cufundat răposatul? Și de ce îi gătesc pe bieții morți în cele mai arătoase haine, nou-nouțe, de regulă cu câteva numere mai mari, știind bine că vor putrezi curând? Tot din gelozie, pentru a concura frumusețea acestei văduve negre cu cea a straielor. L-aș putea crede pe Dumnezeu, văzând toate stângăciile din opera lui mereu neterminată, un sărman ageamiu veleitar, un naiv fără prea multă știință a frumosului, destul de talentat însă, cu ifose de magistru inegalabil. Iertându-i-le, totuși, măcar pentru omenescul din el.

Moaștele și alte povestiri

 

Era sigură că nu putea să-i placă bărbatului ei o așa tâmpenie și dacă nu cumva era nebun de-a binelea (parcă tot mai avea o undă de nădejde într-un colțișor de suflet), toată chestia nu putea fi pusă decât pe seama unui moft prin care vrea să-și arate superioritatea, ca și-n alte dăți – „le arăt eu lor cine e al lui Fusirlic”, spunea adesea, dându-și curaj – inspirat pesemne de ceea ce trebuie să fi văzut pe la oraș în multele deplasări făcute cu prilejul ședințelor de partid. În plus, nu se potrivea nicicum cu alura de comandant al cetății, dată de hainele cele noi. Iar numele ălora care ar fi făcut muzica, erau, dacă existau cu adevărat, și nu erau născoceli, unele de circari. Că mai degrabă ai fi zis Circul Verdi, sau Circul Puccini, sau Circul Cherubini. Dar și mai revoltată – „la urma urmei să asculte ce-o vrea, și cântecul greierilor sau croncănitul ciorilor, dac-a luat-o razna” – era femeia din pricina obligației de-a se îmbrăca și ea ca acum nu știu câte sute de ani, doar pentru a arăta lumii că e alături de soțul ei. „Asta ar fi culmea acum, ca după ce am dat de bani, cum n-a visat neam de neamul nostru, nici al lui Fusirlic, alde tac-tu, alde tac-tu mare, cât au fost ei de dilii, și nici al meu, și-am început să-mi pun părul pe moațe tot la două săptămâni, ca profesoarele, și a-l vopsi cu cosmeticale de lux, și nu cu căneală sau cu gallus de ouă, să mă pui să mi-l acopăr cu vreo broboadă, ca ultima babă ce merge la tămâiat de cu zori. Și să mă îmbrac în cămeșoaie groase ca sacii de cânepă și în rochii ca glugile de coceni, în loc să las să mi se vadă și mie de sub țesăturile de mătase fină trupul nemângâiat de când cu Noe, și să-mi ascund țâțele de parc-ar fi furate. Asta s-o crezi tu, Fusirlic.”

Moaștele și alte povestiri

 

Trecutul

 

Trecutul e o căţea ca o pânză expresionistă

de Nolde, de Munch – e bearcă, scălâmbăiată, violentă şi tristă

cu ţâţele-i scofâlcite măturând ţărâna, mai abitir la ceasuri de seară

poate tocmai de-aceea măturătorii-au fost daţi afară

şi-au încercat s-o ucidă cu şoricioaică – a mai a dracului de pe lume otravă

pe care le-a mâncat-o de îndată hulpavă

au cheltuit de pomană banii de băutură, de ţuică, de romuri, de bere

şi-au rămas bieţişomericerşetori de durere

căţeaua umblă pe sub mese prin cârciumi şi se freacă de picioarele noastre

înfăşurate de vene ca de nişte glicine albastre

şi care-ncep să ne bâţâie cum o fac marinarii cuprinşi de malarii

ăia ce se visează iubindu-se cu foci şi otarii

ne linge-mbăloşată, pofticioasă bocancii-i toceşte

parc-ar fi unşi cu untură-mpuţită, de peşte

lăsându-i fără drumuri care-nseamnă iubiri şi iubiri, toate duse

noi, desculţii, umblăm mai apoi numai cu omnibuse

coborâm, vrem nu vrem, că ne-mpingalţi ca noi de la spate

doar în staţii străvechi, lângă care sunt aşezate

mari petshop-uri, cât cerul, cu botniţe-argintate şi cu lese-n vitrine

ne uităm doar la ele, mai vedem şi chinine

toţi le-am lua, cât de scumpe, hrăpăreţi, ca pe-un fruct interzis

dar avem ghinion: totdeauna e-nchis.

 

Iubirea ca o sârmă ghimpată

 

Îi datora morții toată viața lui de acum, faima (fusese dat la ziar, și nu o dată, vorbindu-se ca despre ăl mai prima om din ținut), purcoaiele de bani (se spunea că ajunsese să aibă-n saltele mai multe bancnote decât paie) cu care ar fi putut cumpăra, tocmindu-se un pic, întreg satul, cu țarini, cu livezile de pruni, cu case (e drept, mai toate din chirpici, gata să cadă la o ploaie mai acătării), cu cârciuma de la răspântie și cu prăvălia lui Lae, nepotul Petrăchioaiei, și era respectat de mai toată lumea, afară de vreo trei ciumeți contestatari care se căpreau singuri cu foarfece de tuns oile, dosite cine știe pe unde. Dar avea, bineînțeles, durerile și neîmplinirile sale („că dacă n-ar fi belelele”, se consola în gând, „n-ar ști nici dracu cum arată binele și-am trăi în neștiință ca boii”), chiar dacă nu lăsa nici cea mai mică bănuială la vedere, apărând în ochii celorlalți drept fericitul fericiților, cunoscându-se însă că nevasta îi e stearpă ca o măgăriță castrată, cu toate că unii îl suspectau pe el că n-ar ascunde în izmene taman ce-i trebuie unei femei atât de lată-n șolduri, cum era Marița.

Moaștele și alte povestiri