Despre detașare și alți demoni

Despre detașare și alți demoni

Vorbeam deunăzi cu o colegă de breaslă (sper să nu mă dojenească dându-mă de-al lor, socotind că sunt și eu vreun scriitoraș, acolo) despre demonii literaturii cu chip de înger care perturbă viața bietului autor, eu într-o notă (auto)ironică, ea într-o alta, mult mai serioasă, încărcată de gravitate și cevașilea importanță (absolut cuvenită de altfel, pen’ că o soțietate fără scriitori n-ar avea nici prințipuri, nici valoare, nici rost; și-atuncea la ce bun?). Mă ceartă că am lăsat de izbeliște feisbucul personal, nemaipunând dram de poezie de ceva vreme, aruncând numai câte-o poză ori câte-o frază greu de tălmăcit în miștocăreala ei amară, însă, paradoxul naibii, privește cu jind înspre detașarea mea maiestuoasă față de fenomenul literar, pe care și-ar dori-o și ea. O cred, chiar dacă dai de ea prin toate ungherele împărăției lui Țukărberg acela, amintindu-mi de un celebru banc de pe vremea lui Ceașcă. Acesta: „Am dat drumul la radio, vorbea Ceauşescu. Am dat drumul la televizor, vorbea Ceauşescu. Am deschis ziarul: un discurs al lui Ceauşescu. Am deschis revista: alt discurs al lui Ceauşescu. Am vrut să deschid frigiderul, dar mi-a fost frică.” Exagerez, firește. Și glumesc, totodată. Lumea cu preocupări mai pământene și mai dătătoare de bunăstări crede că scriitorul e un soi de prizonier al propriei existențe, izolat de voie, de nevoie între zidurile imaginare ale unui spațiu plin de stranietate în care coexistă armonios cu nălucirile sale, cu stolurile de năravuri ce-i dau târcoale zi și noapte, cu ritualurile de alchimist urâcios, poate chiar cu suferințele lui, musai altcumva decât ale celorlalți. Are nevoie de singurătate ca de un lucru vital, fiind pentru el un soi de animal de companie a cărui grijă o poartă cu devotament toată viața. Eu am insula mea, e-n mine, și fiecare o are pe a lui, mai apropiată sau mai îndepărtată de fojgăiala zilnicăriei omenești, și puțini sunt aceia care-și asumă rolurile tarabagiilor lăudându-și marfa, laolaltă cu zarzavagiii și cu precupețele momentului. Numai că scriitorul e și el om ca toți oamenii, cu două mâini și cu tot atâtea picioare, cu nevoi existențiale dintre cele mai primitive, fiindu-i și lui foame ori sete (mai mult sete în unele cazuri, e drept), și dacă te întâlnești cu unul în metrou sau pe stradă îl poți bănui, în lipsa unui papion înflorat ori a unei altfel de frizuri, de normalitate. Și ei seamănă cu restul lumii în comportamentele lor, și dacă ajungi la o cafea (devenită mai mereu, ca printr-o minune christică, whisky) cu niscaiva literați ai să-i auzi, ca pe niște corporatiste ieșite în pauza de la zece, bârfind cu talent și cu reală aplecare, și nevorbind de bine decât  pe unul aflat de față. Și care, se înțelege, urmează să achite consumația. Eu, de fapt, nici nu sunt scriitor, ci doar un rușinat trudnic al plaivazului, cu ditamai insula crescută în inimă, de unde și demonul ăsta obraznic al așa zisei detașări, care mă bântuie de la un timp încoace.  Iar aici nu e loc de pizmă.

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *