Emil Lungeanu există

Emil Lungeanu există. Ca orice imperiu, este cuceritor, întinzându-și necontenit granițele (dar într-un fel delicat, feciorelnic) cu firescul cu care Al Pacino este mereu altcineva, înspre o nemurire necăutată, aromitoare ca o vie domnească binecuvântată de însuși Dumnezeu, gelos pe vreun sfânt anume însărcinat, de obicei, cu asta. Încercarea de a-l categorisi în vreun fel, fixându-l ca pe un cărăbuș într-o cutie din placaj, este o întreprindere nu temerară, ci prostească, Emil Lungeanu fiind și scribul egiptean, și dubsar-ul mesopotamian, și icioglanul copist de la Înalta Poartă strecurând străfulgerările sale printre rândurile de preamărire ale pașei de nu știu ce provincie, și desăvârșitul cărturar umanist, și modernistul aparent excentric, dar și postmodernistul rafinat, simțindu-se acasă oriunde se scrie, îndrăgind cu patimă de posedat această nebunie specială despre care Lobo Antunes (alt lusitan genialoid) spunea că este, dintotdeauna, „structurarea unui delir”.
Nu-și urcă pahidermul pe pian sau motanul vopsit în roșu pe clădirea Teatrului Național și nici nu fumează havane ca să fie original, ieșindu-i chestia asta fără s-o caute, derivând natural din ceea ce, îndeobște și comod, numim valoare, dacă nu cumva e mult mai mult decât atât, într-o epocă în care un hamburger sau o pereche de șlapi chinezești pot fi geniali, cum tot aud, vrând-nevrând, pe la televiziunile noastre cucuiete. Scrie despre felul în care o fac alții altcumva, făcând pionierat acolo unde nimeni n-ar mai fi crezut că se poate face, cu înțelegerea celui care vine din interiorul fenomenului, lăsând cu gurile căscate armate de chibiți dedulciți la critică, puși pe bășcălii ieftioare și sentințe neargumentate, după ce vor fi frunzărit de la înălțimea soclurilor din chirpici pe care s-au cocoțat de capul lor, cărțuliile unor condeieri al naibii de ghinioniști.
E de o erudiție înfricoșătoare, dar nu una frustă și epatantă, ci un soi de savantlâc prefăcut într-un misterios și fermecător instrument de creație mânuit cu arta unui giuvaergiu din Antwerp. Scrie poezie (chiar și atunci când face critică), gazetărie, eseuri, dramaturgie și proză cu aceeași ușurință de prestidigitator consternant, năimit de istoria literaturii române pentru a arăta unei lumi cu fața smochinită de o vârstă nemeritată, frumusețea unui spectacol pentru care biletele de intrare se dau numai celor aleși.
De la Platon încoace e contemporan cu toată omenirea şi în idealismul său îngeresc îi iubeşte pe toţi, literaţi sau neliteraţi, generozitatea lui blagoslovind ca o ninsoare pufoasă căzută în seara de Ajun întreaga suflare care-l înconjoară, amici, prieteni de suflet, cititori, dar şi, lucru nemaiîntâlnit, chiar şi canalii, pentru el doar nişte „derbedei” cumsecade din filmele cu Charlot sau Buster Keaton.

Mihail Soare, noiembrie 2014

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *