Fusei la Ocnele Mari

Fusei la Ocnele Mari

Scriitorii sunt și ei oameni, iar uneori le mai scârțâie genunchii, umerii sau gleznele. Bineînțeles că de reumatism nu scapi, cum nu scapi de Ion Iliescu, dar câteva zile cu băi, de care-or fi ele, sărate, nămoloase, îți mai alină durerile mădularelor beteșugite de zburdălniciile tinereților. De felul meu sunt un turist informat, dar asta nu m-a împiedicat s-o iau în freză, memorabil, de câteva ori. Însă am reținut, ca și acum, frânturile pe care mai apoi le transformam în texte (unii le numesc umoristice, eu le-aș zice amaristice), un soi de recenzii, cu alte cuvinte, utile celor cu aventura în sânge, asemenea mie. Am ales, habar n-am de ce, Ocnele Mari din Vâlcea. Poate cu gândul la Petre Țuțea (ce făcuse niște ani de pușcărie pe aici), înainte de apele sărate sau de salina încă a statului. Văzând că are mai multe margarete decât celelalte, cu toate că din experiențele anterioare știam că florile astea se ofilesc al naibii de repede când se anină deasupra ușii de intrare într-o pensiune, m-am hotărât asupra uneia cu nume de râu din nordul țării. Confortul era taman cum mi-l arătaseră în poze, adică bun, cu excepția cădiței de duș de sub care se prelingea apă, așa cum întâlnisem peste tot la noi, în pensiuni sau hoteluri, oricât de șmechere se credeau, ceea ce m-a făcut să cred că asta e, de fapt, normalitatea. Pentru crearea unei atmosfere de suhat străbătut de vreun pârăiaș, pesemne.

Pe drum, doborât de sete, am oprit în Râmnicu Vâlcea să-mi iau o apă dintr-un molișor amorțit ca o muscă în decembrie. În fața mea o doamnă cu niște flecuștețe. Iar la casă o angajată căreia i-au trebuit cinci minute până să încaseze contravaloarea cumpărăturilor clientei cu pricina. Pe care am întrebat-o, având în vedere așteptarea, dacă a plătit în yeni japonezi sau în yuani. A râs. Casiera n-a avut nici o reacție. Un fel statuie din ceară, vreo cumințenie a locului (că tot e campania cu bolovanul lui Brâncuși pentru care numai fraierul de Cioloș și-a donat leafa), atitudine pe care aveam s-o mai întâlnesc. La un stand de încălțări tot de acolo am probat niște teniși. Mari cât schiurile. Altă vânzătoare stând cu fundul pe un scaun de probă palpând senzual un smartphone și lingând o înghețată. Scursă pe degete. Nu mă bagă în seamă, observ că are și sandalele rupte și mă gândesc că smartfoame ar fi mai nimerit zis în cazul uneia ca ea. Într-un final s-a prefăcut că-mi caută o mărime mai mică. „Nu găsii”. Plec. E un soi de lege a lui Murphy (numai că-mi aparține) care spune că dacă hotelul e în regulă, numai personalul îți poate strica sejurul.

La pensiune până și mâncarea era bunișoară și proaspătă. Sare nu-ți aduc decât dacă le ceri cu tupeu, imaginându-și, probabil, că ți-a rămas destulă pe picioare de la ștrandul multimilenar al fostei stațiuni pe plaja căruia nu m-aș fi mirat nicidecum să mă întâlnesc cu vreun centurion roman rămas aici până la inventarea berii la PET. Mai mute ca plăticile și mrenele din râul Tisa fetele de-acolo, deducând că au chiulit de la cursul de comunicare, programat, probabil, în perioada culesului viilor ori al cartofilor. Mă ducea gândul la eficiența metodele torționarilor de-a scoate ceva de la „clienții” lor. Nu le cunosc. Iar când ți se răspunde (mă adresez celor ce-mi vor lua urma), poate fi o scurtă izbucnire de țâfnă oltenească. Numai dintr-o direcție, bucătăreasa fiind chiar comunicativă și binevoitoare, iar chelnerița de (aproape) fiecare zi blândă ca o mielușică. Școlită, firește, pe repede înainte, de vreun bufetar de pe vremuri.

Prea multe întrebări nu se cade să pui. Dacă vei întreba de ce nu merge programatorul electronic de la saună, ți se va reteza spunându-ți-se că are baterii solare („se terminară”), iar dacă remarcând că te servește altcineva la masă vei avea curiozitatea să întrebi dacă s-a schimbat personalul, nu vei primi un da sau nu, ci ți se va trânti un scrâșnit „nu e obligatoriu să fie aceleași”. Despre temperatura aceleiași saune, musai să te mulțumești cu „cât suportați”. La ștrand ajungi, luând-o pe jos, dacă scapi de haitele de câini ieșite de peste tot, amintindu-mi de maimuțicile din apropierea templelor indiene. Eu am avut bulan (care se cheamă salamul prost de la Diana), vorba fotbaliștilor. Apa sărată te ține la suprafață, oricâte kile-ai avea.

Lângă mine, două doamne. „Auzi, fă”, am auzit-o pe una din ele, „fusei și ieri. Și dup-aia mâncai ca vaca”. Avea dreptate, de cum se băgase-n bazin, dându-și drumul voinicește, apa trecută năvalnic de marginile din beton amenințase, ca un tsunami altcumva, toate localitățile din aval. Era negreșit o sentimentală și din pricina dorului de casă luase cu ea o parte din ogorul părintesc pe care și-o etala ostentativ de sub cojile de ojă multicoloră. Părul îi era de culoarea penelor tucanilor, părând a fi fost aranjat la vreo vopsitorie auto. Mă îndrept către capătul opus al piscinei. „Ești oltean ?”, îl întreb pe un puști simpatic, cu o mamă și mai simpatică ce-și tatuase o lalea pe șoldul drept, motiv pentru care mergea cu el mai în față (se plimba dând ocol piscinei), de-ai fi zis că e lovită de ologeală. „Nu”, mi-a răspuns, „sunt copil”. Bănuia că ar fi ceva în neregulă.

Magazinele din oraș sunt niște prăvălioare pe care cu salariul minim le-ai putea cumpăra cu pereți și acoperiș cu tot. E și unul mai acătării, cu firmă scrisă cu verde. Doar că acolo lunga vitrină pentru mezeluri părea mai degrabă un insectar baban, zburând înăuntru, pe deasupra calupurilor de salam sau șunci, un ditamai roiul de muște grase și vesele. La casă o doamnă (e putătoare de sâni, de aici formularea) cu figură neajutorată, din genul care murmură din buze întruna, luată din urma vreunei ciurde și pusă acolo ca să enerveze clienții. În coșul meu două beri. „Câte luarăți ?”, m-a întrebat. „Opt”, i-am răspuns. Îi răspunsei, pardon. După câteva minute în care mi s-a părut că timpul s-a oprit de-a binelea, mi-a luat și banii. Pentru bonul fiscal mai era nevoie de încă multă răbdare. N-am avut-o. Fie, n-o avui. Marfă puțină și proastă peste tot, fructe nu prea sunt sau par a fi dintr-un alt an agricol, restaurante ioc, nici o terasă, afară de cele de la ștrand unde totul, de la umbrele și mese, până la ospătărițele plictisite (acolo unde sunt) miroase a hamsii prăjite într-un ulei care a cunoscut și pești din vremea lui Ceașcă. Orașul e o comună modestă, liniștită, dar care a avut cândva ifose de stațiune. Diminețile sunt mișto, cu aer proaspăt și răcoros chiar acum în toiul verii, realizare care i se datorează, cel mai probabil, primarului. Dacă fi existând vreunul, nefiind prea multe motive să crezi contrariul.

2 Comments

  • Antoaneta R Posted martie 31, 2017 7:16 pm

    Pfui…

  • Mirela Negulescu Borlianu Posted aprilie 3, 2017 4:08 pm

    Frumoasa descriere si plastica.

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *