Granini șela

Granini șela

(Pagini din jurnalul unui călător mioritic)

 

Duminică, prima petrecută la Herculane. Nu m-am trezit mai târziu ca de obicei, cu toate că asta îmi propusesem de la venire, ci chiar mai devreme (ceasul meu arăta, cinic, ora șase fără douăzeci), deoarece de afară, dar și din hotel răzbăteau cu acuitate tot soiul de zgomote, deloc melodioase : ba de tomberoane trântite în curtea interioară, ba niște copii cerându-și drepturile într-o cameră alăturată, ba, deși abia răsărise soarele, motorul aspiratorului mânuit de o cameristă nepermis de harnică. Dimineața a trecut într-o leneveală puțin obișnuită, am citit, am scris vreo zece-unsprezece rânduri, mai mult nu m-am simțit în stare, am mai căscat ochii la un televizor plin de purici, am citit ziarele pe net.

Prânzul. Sătul de salata de varză, de ciorba de vită de-o seamă cu Ion Iliescu și de aerul condiționat cu care aveam impresia că ar vrea să ne câștige de pacienți pentru totdeauna, mi-am zis să încerc altceva. Și cum cu o seară înainte pusesem ochii pe o terasă relativ cochetă așezată pe malul Cernei, m-am instalat acolo, la o masă din acelea făcută din șipci de eucalipt, ca un xilofon ceva mai altfel, din care vezi pe la toate hypermarket-urile de profil, dar și pe terasele pline de baluștri din beton vopsit ale jmecherilor zilei. Alături de un impresionant nor de muște, un băiat drăguț și politicos, încins cu un șort caraghios, care-l stânjenea la mers (îmi imaginez ce pățea la toaletă), cum presupun că văzuse patroana lui pe undeva (n-aveam să mă înșel, era vorba de o patroană cu părul roșu și sâni obraznici), considerându-l feișăn, m-a luat în primire. Am studiat meniul, obligatoriu unsuros și cu paginile mototolite, lucru ce mi-a prilejuit oarecare disconfort, deși nu se poate spune că n-am citit destule liste meniu, încă și mai puțin arătoase, la viața mea. Ardeiul iute, ușor ofilit, costa cât qumquats-ul sau mai știu eu ce fructe ori mirodenii exotice, apa minerală, bine încălzită de o vitrină legată cu lanț, chiar dacă îmbuteliată vreo doi kilometri mai la vale, era la prețul pe care doar în Kalahari l-ai putea accepta pentru așa ceva, iar pâinea, socotind felie cu felie costa cât un tort cu multă ciocolată la Geneva. În fine, comand și mă pun pe așteptat.

Privesc către Cerna, care trecea la un metru de terasă (bineînțeles că stabilimentul nu purta un nume românesc, ci unul italienesc), râul acesta special care îi fascinase acum două mii de ani pe romani și era pe cale să facă la fel și cu mine. Asta până să văd ce aducea, harnic, din amonte. Dovezi de netăgăduit ale civilizației și progresului mioritic : o navetă maronie de Perroni, una de Ursus, o umbrelă în carouri, o husă din folie de la un box de BCA,  patru sacoșe de Metro, una de Plus, un șlap galben de o mărime imposibilă (probabil al lui Ghiță Mureșan – inițial l-am luat drept caiac) și PET-uri, frate, multe PET-uri. De Carpatina, de Coca-Cola, de Borsec, de lapte sana, de Timișoreana și de Noroc, de Burger.

Vine în cele din urmă și ciorba de pui. A, nu tot pe râu. Din experiențele mele anterioare am dedus că dacă vrei ca supa sau ciorba să-ți fie aduse fierbinți, să nu ceri asta. Și n-am cerut, astfel că din punctul de vedere al temperaturii, grație acestei strategii ultra-verificate, a fost în regulă. Chiar și al gustului. Bucata de carne însă era atât de nefiartă și fibroasă încât m-a făcut să mă gândesc la omoplații și bicepșii lui Carmen Bunaciu care-mi luase soarele o jumătate de zi pe o plaja jegoasă la Marea Neagră acum mulți ani, oriunde mă așezam. Între felul unu și felul doi (un șnițel cât o pălărie mexicană), la masa vecină s-au așezat doi domni, ambii cu mustețe, și două doamne (dintre care doar una cu mustețe), ardeleni neaoși, după cum le mereau glasurile, însoțiți de odraslele lor, doi băieței îmbrăcați taman ca la Beijing, din care unul, blonduț asemenea unei gutui bine coapte și cu urechile depărtate bine de căpșorul sec (ai fi zis că e un ventilator văzându-l din spate), strigat din 30 în 30 de secunde Răzvi. Puiul ăsta de transilvănean a făcut în așa fel încât să-i doresc o bătaie, cum mi-aș fi dorit mie un câștig la loto sau vreun flirt cu nu’ș ce divă nurlie, iar dorința mi s-a împlinit nici un sfert de ceas mai târziu grație mărinimoasei sale mame. Până atunci a vărsat sarea pe masă, iar de pe masă jos, a trântit scaunul, a spart două pahare (unul din ele plin), o scrumieră, a aruncat o brichetă în râu și dacă la un moment dat am fi sărit cu toții în aer nu m-ar fi mirat câtuși de puțin.

Mă întorc abătut la hotel. Alături de mine urcau în lift doi domni țâțoși (pe bune), cu busturile goale, și două doamne cărora le curgeau șiroaie de apă din sutiene, uneia din ele chiar pe vârful pantofilor mei cu perforații. Veneau de la ștrand, firește. Unul din bărbați apasă pe butonul cu numărul etajului lor, dar liftul ne anunță printr-un țiuit strident că suntem mai mulți decât poate el duce. Adică 6 persoane sau 500 de kilograme. Tipul se uită la mine, nejustificat în opinia mea din moment ce eu eram unul, iar el cel puțin doi. Cedez și cobor, preferând scările.

Azi n-am mai colindat atât de mult, resimțindu-mă după efortul din ziua anterioară, am făcut totuși câțiva kilometri, de data asta prin oraș, mi-am cumpărat creioane, reviste cu sudoku și fructe, de la o speculantă cu părul verde. Că albastru, violet, portocaliu și roșu aveau toate celelalte purtătoare de sâni din stațiune. Apoi am venit la masa de prânz la restaurantul hotelului, aceeași supă de vită venerabilă, aceeași buretoasă pulpă de pui, dar cu altă garnitură (niște pietricele cu ceva orez), aceeași salată de varză plină de cotoare, aducând mai degrabă a talaș. La masa alăturată, două doamne extrem de vii, gătite în tricouri mult prea strâmte, cu sclipiciuri orbitoare, unul albastru, altul roșu, cu ochelarii de soare cocoțați deasupra bretoanelor proaspăt vopsite au comandat două ciorbe de burtă sănătoase cu accesoriile însoțitoare (ardei si smântână) și, firește, două beri, băute muncitorește direct din sticlă. Și pentru că era ultima lor zi în stațiune, așteptându-le un drum lung,  și-au mai luat și la pachet ceva hrană, pe care ospătărița dolofană și blondă le-a adus-o nesperat de rapid în caserole albe, aburinde. Numai că a uitat ceva, drept pentru care una din cele două femei amintite mai devreme s-a sesizat cu voce tare și ca pe mână de groasă : „da’ granini şela mai vini odatî ?” A venit până la urmă. După care au plecat. Apoi și eu.

2 Comments

  • Vela Mariana Posted November 3, 2017 9:05 pm

    Extraordinară descriere,scene picante,reale de altfel,mai ca-mi vine sa merg la malul Cernei,sa văd de nu plutește cumva și vreo sticlă de granini…

    • Mihail Soare Posted December 4, 2017 3:27 pm

      Vă mulțumesc ! Sigur plutește.

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *