În așteptarea uitării de sine

În așteptarea uitării de sine

Prietenului Răzvan Nicula

„Unii (niște ignoranți neînstare) vor crede, auzind că Răzvan Nicula a publicat un volum de versuri, că avem de-a face cu un prozator rătăcit printre poeți. Făcând asta, probabil că nu l-au citit pe Saramago, marele condeier lusitan, cel care spunea că pentru a scrie un roman ai nevoie, printre altele, și de poezie. În vremurile acestor zile stranii, în care versurile (de-a dreptul „albe”) sunt înșiruiri de cuvinte, de cele mai multe ori goale, Răzvan Nicula se întoarce (și ne întoarce) într-un alt ev al poeziei, unde prozodia e atotstăpânitoare, nefăcând compromisuri cu absența eufoniei, esențială pentru el, și nesacrificând, în vreun fel, sentimentul, mesajul, trăirea. Demersul lui versificator se înfruptă din simțirile recrudescente ale sufletului de poet, iubirea, cu aura ei tristanescă de melancolie, căderea, cu simbolistica aferentă, încărcată de sensuri, minciuna, absența, regretul mărturisit doar dindărătul colii de hârtie, fiind elementele marcante ale volumului, tematica și atmosfera trimițând cititorul într-un ținut aparent minulescian, prin care va fi călcat mai demult, însuși mare Poe. „Uitarea de mine” este cartea unui poet deghizat până acum în prozator, venită ca o obligatorie întregire a unui destin literar, pe care-l prorocesc, deloc subiectiv, ca aflându-se pe un traiect ascendent, înspre mult râvnita lumină dătătoare de strălucire. Pentru că doar un poet adevărat, dintre cei născuți cu beteșugul ăsta, poate scrie astfel : „Şi, tremurând, o lacrimă fugară/Din ochiul meu golit de carnaval/La fel ca multe altele, banal,/Care-n uitarea neagră o să piară.”

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *