Colonelul și restul lumii

Colonelul și restul lumii

„Primul care se îmbătă criță fu pictorul. Stătea cu masca trasă, o columbină decorată pastelat, una din acelea care acopereau doar jumătatea de sus a feţei, arăta caraghios şi enigmatic în acelaşi timp, cu deschizăturile ochilor migdalaţi ca ai unei cadâne, atât de alungite că păreau nişte frunze de salcie răsucite de arşiţă.

Curând îşi puse o mască şi băiatul de la primărie, care din două mărioare îşi pierduse minţile, nefiind obişnuit cu băutura, tot una delicată de fetişcană, cu genele dese, lungi şi frumos arcuite, el chiar aducea a fetişcană, aşa subţirel şi timid, apoi şi învăţătorul cel tânăr, până şi nea Caliment, ceferistul, tot din cele care lăsau libere la mâncat, băut, fumat şi porcăit gurile, Lixandru îşi alese una cu lacrimi verzi în colţul ochiului stâng, iar Popa Nae se împotrivi să-şi ia înfăţişare de muiere, alegând un chip sinistru, cu ochi perfect rotunzi, portocalii şi cioc lung, ca de coţofană, socotind că se potriveşte mai bine cu barbişonul său încărunţit, de ţap tomnatic. Numai colonelul nu-şi puse, pentru că până la urmă şi Iliuţă, luat de val şi de aburii alcoolului se piti în dosul unei feţe din carton alburiu cu pomeţi proeminenţi, de saltimbanc şi nas cârn, de sub care porneau două fuioare de mustăţi liliachii.

„Cam tulburi apele domniei voastre, colonele”, remarcă popa. „Sunt doar din cale-afară de obosit, prea sfinţitule (când îi spunea astfel, o făcea într-un mod în care nici pe departe nu te-ai fi gândit la vreun lucru legat de Dumnezeire), milităria, chiar în timp de pace, nu e o treabă tocmai uşoară, iar apele ei sunt mai mereu posomorâte. Dar poate că m-o mai întrema un pic, aducându-mi ceva roşeaţă în obraji, pelinul. Care, dacă e din cel pe care-l cunosc prea bine eu, adus din podgoriile de pe dealurile însorite ale Ștefăneștiului, este, iertat să-mi fie, al dracului de bun şi limpede ca ochii plânși ai copiilor neînțărcați. Apoi, la urma urmei, o nefericire, necunoscută sau nu, mărturisită ori doar bănuită, este infinit mai măreaţă decât o amărâtă de fericire, care, de cele mai multe ori aduce cu o basma înflorată târguită din bâlciuri…” Vinul fu adus în două căni mari de lut smălţuit, alături tot de două sifoane din sticlă groasă, verde ca smaraldul, odată cu un vas din cositor de mărimea unui lighean respectabil în care stăteau, abia luate de pe grătarul cu mangal înroşit, fleici împănate, frecate prelung cu cimbru şi boia dulce, rinichi fermi ca sfârcurile atinse de apă rece, spline molatice şi un ditamai ficatul de râmător, vreo duzină de bucăţi rumeioare de cotlet cu os unse cu untură de gâscă şi câteva perechi bune de cârnaţi potrivit de graşi tocaţi din bărdiţă şi îndesaţi cu ardoare în nişte maţe groase, crestaţi din loc în loc să-i prindă cum se cuvine dogoarea jarului, toate acestea însoţite de vestitele murături pişcătoare aromate cu numeroase și nimerite mirodenii pe care le punea, cu rară pricepere, nevasta cârciumarului.[…]

Apoi, pe neaşteptate, înainte de prima îmbucătură de cârnat, părintele întinse mâna oprind acul gramofonului şi, dându-şi seama că uitase să blagoslovească creștinește bucatele şi băutura, ceru îngăduinţă celorlalţi să facă acest lucru obligatoriu, nu înainte de-a fi fluierat copios de către comeseni pentru păcatul comis. Stătea în picioare în capul mesei şi cu toate că  îşi luă o mină ceremonioasă, gravă, cerută de solemnitatea unui astfel de ritual, cu palmele împreunate a rugăciune, văzându-l cu ciocul acela de coţofană uriașă îndreptat către tavan, atingând uneori becul, ceilalţi izbucniră într-un hohot de râs nebun.

Indiferent la reacţia lor, făcu larg deasupra mesei semnul crucii şi cu vocea sa puternică, guturală, începu : „Doamne Dumnezeule, binecuvântează mâncarea şi băutura robilor Tăi, dar mai cu seamă băutura, căci ea ne dă curaj să ne îngăduim muierile şi prostia, pe a lor, în toată nemărginirea, dar și pe a celor din preajmă, că sfânt eşti totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

 

Pagina: 1234, 5, 678, 9, 10, 11