Dumnezeirea

Dumnezeirea

„Pentru ea Dumnezeu era Dumnezeu şi nu-şi punea prea multe întrebări legate de existenţa Lui. Era doar intrigată cum de-şi face lucrarea prin unul ca Popa Nae, care bea până cădea pe brânci alături de cine se nimerea şi mânca în post fără fereală hălci de carne și kile întregi de tocături, cu degetele şi mustaţa îngălbenite de iarba dracului, jucător de cărţi pe bani cu toţi prăpădiţii locului. Acesta era un ins boem, care nu se dădea în lături să alerge pe islaz desculţ ca un văcar după o minge peticită din piele de bou cu pantalonii suflecaţi, să cânte romanţe de câte ori se îmbăta criță, şi nu i se întâmpla rar, să pedaleze de zor cu poalele anteriului fâlfâind precum aripile unui vultur pe o bicicletă verde adusă de un văr de-al său de la Roma şi de care se folosea mergând să-şi împărtăşească muribunzii, la denii ori la Sfântul Maslu, numai duminica înghesuindu-se ca un sac de porumb în şareta portocalie, trasă de un cal chior, botezat Ilie, alături de preoteasă.

Nici pe Popa Marinache nu dădea doi bani, în pofida slugărniciei sale de guvernantă proastă, enervând-o la culme vocea lui fonfăită, aşa cum nu dăduse nici măcar pe mulţimea de preoţi din neamul ei, doi dintre aceştia ajungând departe în ierarhia bisericească, unul protopop, iar altul episcop. Nu citea Biblia, pe care, oricum, o privea ca pe o carte de basme năzdrăvane, părându-i-se de prisos atâta timp cât existau preoţi şi protopopi şi diaconi şi erau plătiţi pentru asta, preferând „Faptul divers”, rubrica născocită pe vremuri de Cazavillan la „Universul” şi preluată apoi de mai toate gazetele, nepunându-și întrebări legate de veridicitatea celor descrise acolo, romanele şi poezelele o dezgustau, socotindu-le un instrument de sminteală a minţilor slabe împinse la nesăbuinţă şi pierderea sensului adevărat al vieţii. Ştia că cele ce se repetă sunt plăcute Domnului, altfel de ce s-ar petrece, şi bune şi rele, toate lucrurile au rostul şi timpul lor nezdruncinat, iubirile, războaiele, epidemiile cele mai înfiorătoare, morţile. ”

„Nu pricepea o iotă din relaţia colonelului cu Dumnezeu, mai cu seamă că el îl pomenea pe Acesta doar în înjurăturile sale colorate şi pitoreşti ca nişte zicători populare, punând în cârca puţin probabilei divinităţi toate neîmplinirile şi belelele de care avusese parte în viaţă, socotindu-se un proscris. Şi-a îngăduit odată, la un pahar de vin rozaliu, devenit până spre dimineaţă un butoiaş apreciabil, să-l ia la rost în privinţa asta : „Dumnezeul excelenţei voastre, o fi şi-al meu, habar n-am (însă mă văd păpuşărit mai degrabă de Necuratul), e acela care a făcut uraganele, războaiele, şuţii, curvele, cutremurele şi celelalte rele nenumite ?” „Ai putea spune, dragul meu mâzgălici de gutui, stăncuțe şi de nagâţi, că sunt doar lucruri adevărate cele înşirate de tine aici. Şi ar mai fi atâtea, blamate, nesuferite sau dureroase : molime crâncene secerătoare de vieţi cu ghiotura, morţi timpurii nedrepte, incendii mistuitoare, uneltiri, gâzi şi eretici, trădări, otrăvuri şi asasinate, iubiri refuzate şi tot aşa. Dar şi altele, dorite, plăcute, frumoase. Tot adevărate. Sau, mai bine zis, nişte frânturi de adevăruri, dacă nu cumva adevărul e numai unul, acela pe care-l negi cu atâta sârguinţă de catâr Întunecimea ta. Şi-n el vedem, reflectându-se ca-ntr-o oglindă aburită de îndoieli răscoapte, lumea, adică pe noi toţi cu ale noastre şi misterele ce ne-mpresoară ca armatele napoleoniene Austerlitz-ul. „Am şi eu păsăricile mele, și nu puține, însă colonelul mă întrece fluierând, neajungându-i nemărginirea cerului pentru cât de multe îi însoțesc rătăcirile”, îi spunea odată Samsarului, în timp ce se uitau amândoi la tabloul neterminat înfăţişându-l pe neasemuitul ofiţer.”

Recomandare:

Pagina: 1234, 5, 678, 9, 10, 11