Farul

Farul

„Acolo, draga mea Anastasia, se afla un far, nu mult deosebit de cel înălţat de mine la marginea acestui ţinut cu gust sălciu, numai că acela, spre deosebire de al meu, avea temeiul său cunoscut și recunoscut, ajutând vapoarele, barjele, lotcile sau barcazurile să navigheze cum se cuvine, ştiind unde se află pe timp de furtună şi pe ceaţă, lumina lui călăuzindu-le către ţărmul dorit. De el se ocupa cu dăruire neînţeleasă decât de anahoreţi uituci de fiinţă un paznic al cărui nume nu l-am aflat în cele câteva sute de zile şi nopţi cât a durat căutarea mea în acea parte de lume, un om aspru la prima vedere, pe care soarta îl aruncase pe limanul nisipos ca marea pe un înecat de câteva săptămâni, trăind singur, alături doar de un câine tărcat ce-şi pierduse un ochi într-o încăierare cu o vulpe şi căruia, de atunci îi zisese Vulpaşin. Stăteam cu orele fără să scoatem un cuvânt, jucând şah pe o tablă din carton mototolită, veşnic umedă şi plină de sare, cu nişte piese cioplite stângaci de mâna lui, dintr-un lemn prost, salcie sau plop, ude mereu şi ele, caraghioase, regele aducea cu nebunul şi regina cu calul, îl consolam spunându-i că şi în viaţa reală lucrurile stau astfel, iar el râdea dezgolindu-şi gingiile aproape goale. Chiar dacă era bine trecut de şaptezeci de ani atunci, nu fusese plecat pe mare niciodată, nici măcar cu barca pescărească, însă credea cu tărie că lucrul acesta i se va întâmpla cât de curând cu vârf şi îndesat, şi nu oricum, ci la bordul unui somptuos vapor de croazieră, colindând ca belferul, fumând havane frumos mirositoare, groase cât coada hârlețului, într-un hamac nerupt, jumătate din mările şi oceanele pământului. Nu o dată am luat cina cu el, ajungeam mai ales după apusul soarelui, şi mi se părea că masa frugală, compusă din peşte mărunt, rizeafcă şi plătică, fript pe jar, peste care turna oţet catifelat de prune în care înmuiase rămurici de cimbru, şi-un colţ de pâine, de multe ori acră, alături de două-trei păhăruţe de rachiu slab şi afumat de piersici, nu poate fi întrecută de nimic altceva. Nu avusese nici copii, nici nevastă, era singur pe lume, însă orizontul nemărginit era al lui, valurile, mereu şi mereu altele, la fel, şi gândurile nebănuite de nimeni, iar pescăruşii ai fi zis că-l ştiu de stăpân. Şi singurătatea îi aparţinea într-un fel greu de povestit. Ştiu că nu sună tocmai cum trebuie, dar îi ţinea tovărăşie, aşa cum îşi ţin oamenii, sprijinindu-se cu nădejde, şi chiar cu o ciudată umbră de speranţă, de ea. Nu era singurătatea fastuoasă, de promenadă, cu care se împăunează filozofii bulevardieri, ci una umană, cu miros nehotărât de mir.”

Recomandare:

Pagina: 1234, 5, 678, 9, 10, 11