Locul, locurile

Locul, locurile

„Brăila vremurilor în care colonelul, pe atunci doar tânăr locotenent, se stabilise acolo, trăia pesemne cel mai glorios timp al existenţei sale, fiind un oraş cosmopolit şi prosper, un adevărat turn Babel de naţii, limbi şi confesiuni, aflate într-o convieţuire de o armonie aproape unică, încurajată şi de bunăstarea locuitorilor, băştinaşi sau venetici, indiferent de rangul social. Se făceau bani mulţi, mai curaţi sau mai murdari, ori chiar negri, de-a dreptul, şi se dusese vestea despre asta atrăgând, pe uscat, cu trăsuri demodate, automobile luxoase şi căruţe, cu trenul sau pe apă, în tot felul de ambarcaţiuni, de la barcazuri şi vapoare cu zbaturi până bărci cu pânze, oameni de toate condiţiile : negustori, afacerişti, hamali, escroci, prostituate, marinari, şuţi, industriaşi. Grădinile, berăriile şi locantele, cu zecile, mai numeroase decât băcăniile, erau ţinute îndeosebi de români, doar un bulgar, proprietar de han, despre care se zvonea că serveşte muşteriilor ignoranţi fripturi de măgar ţinute la marinat în lichide secrete dându-le gust înșelător de purcel de lapte,  şi câţiva  grecotei limbuţi, reuşind să-şi facă loc în breaslă, doi dintre ei ajungând vestiţi, unul cu o cârciumă vizavi de gară, pe a cărei firmă scria pompos cu albastru „La paradisul elen – mâncări internaţionale”, la concurenţă cu cea a lui Surdu Pastramagiul, aflată chiar pe peron, mai mult o berărie, transformată toamna într-o căutată mustărie, celălalt având o tavernă obscură într-o casă joasă cu obloane crăpate la capătul portului, unde adăsta, în fum de opiu şi tutun prost, toată scursura coborâtă de pe vasele venite cu nemiluita zi şi noapte, de primăvara timpuriu până la sosirea îngheţului.  Armenii aveau mai cu seamă prăvăliile cu haine, textile, ţoale vechi şi cherestegiile, cehii, doi spelbi burtoşi cu ochi decoloraţi şi un austriac, atelierele foto, evreii cele trei spiţerii în care găseai, spuneau gurile rele, şi praf de cantaridă şi meconiu, destule băcănii şi magazinele de aureturi şi podoabe, un albanez deţinea o cofetărie, cealaltă, „Corso”, a lumii bune, de pe Regală, fiind a unui italian bondoc cu faţă luminoasă, de copil. În afara oraşului, alt neamţ, un nesuferit atât de blond încât până şi genele îi erau gălbui ca făina de porumb, făcuse o hală aproape cât o gară unde turna nişte piese metalice uriaşe despre care nimeni nu ştia la ce folosesc, unii zicând că sunt pentru vapoare sau pentru tunuri ori aeroplane, şi pe care, o dată pe lună le îmbarca numai şi numai noaptea pe vapoare fără drapele arborate la catarg venite special pentru asta din susul Dunării.”

„Casa cu şapte camere sfidător de înalte, ale căror tavane, ca nişte porţi ale cerului, erau încărcate de stucaturi meşterite de ipsosari italieni aduşi înadins pentru asta din ţara lor îndepărtată, amintind pe dinafară de un conac boieresc, fără să fie neapărat aşa ceva, ci un amestec original, eclectic, dar cu toate astea plăcut, de stiluri, avea o verandă încântătoare pe care se urca din lateral păşind pe o scară placată cu marmură albă cu vinișoare roşii, ce era aşezată inspirat în partea cea mai înaltă a curţii din mijloc, într-o poziţie de unde vedeai, ca dintr-un foişor militar, totul. (…)Pe fiecare din cele nouă trepte (fuseseră opt la început, numai că stăpâna pusese să se sape în pământ pentru încă una, dintr-o superstiție legată de numere), în vase mari din lut ori într-un fel de hârdaie băiţuite, oleandri cu flori albe, roşii, roz. Alături de crinii strălucitori ca zăpada îngheţată de Bobotează şi de cei de culoarea portocalei coapte, erau florile preferate ale stăpânei – „doar n-o să cultiv muşcate ca spălătoresele ori garoafe cu parfum de morţi proaspăt spălați” -, şi-i întâlneai, curăţaţi şi îngrijiţi cu migală, legaţi cu funde de mătase strălucitoare, mai peste tot. Dedesubtul întregii case era un beci răcoros cu pereţi mereu văruiţi proaspăt, care găzduia într-o ordine desăvârşită butoaiele din lemn de salcâm cu cepurile smolite, umplute ochi cu ţuică galbenă catifelată, veche şi de cincizeci de ani, cele din stejar pline cu vinuri rubinii ori albe, chibzuite cu pelin de mai, genţiană şi felii aspre de gutuie, buţile cu vălmăşagul de murături înmiresmate sublim, borcanele cu dulceţuri, peltele pastelate, şerbeturi, cazanele cu untură de gâscă, cutiile din scândură veche în care, vârâte în cenuşă fină de vatră, erau păstrate ouăle, legăturile uscate de leuştean, de mărar ori de tarhon, învelite în hârtie de ziar, agăţate peste tot, lăzile cu morcovi, cu cartofi, cu sfecle şi  păstârnac, cu praz şi ţeline, damigenele cu vişinată, cutiile din tablă cu măsline sau cu sardină și lacherdă marinată, şipurile cu uleiuri şi oţeturi aromate cu ierburi rare, necunoscute, cultivate în ghivece. În aceeaşi curte se mai găseau, în partea stângă cum te uitai din drum, ca nişte cuminți chilii monahiceşti, locuinţele slujnicelor, un adăpost pentru trăsură şi sanie acoperit cu tablă grunduită roşie, nişte magazii, unele din cărămidă netencuită, altele din lemn, un cuptor zidit, căptușit cu lut, în care la Paşte şi la Crăciun se coceau cozonacii şi se găteau în feluri îmbietoare gâştele, curcanii ori purceluşii de lapte. În curtea din dreapta era o clădire ce adăpostea bucătăria de vară şi încă trei încăperi, dintre care una fusese mobilată de colonel sumar ca o cameră de cazarmă, amintind de dormitorul lui Van Gogh dintr-o litografie veche, aflată prin sălile de așteptare din toate gările țării, cu un pat metalic de campanie vopsit într-un gri rece, peste care aşezase o saltea de paie şi pături verzi aspre, o masă solidă din fag cu picioare strunjite, de cele mai multe ori neacoperită ori acoperită cu un ştergar de culoarea untului, două scaune ale căror spătare curbate ţineau loc şi de cuier.”

Pagina: 1234, 5, 678, 9, 10, 11