Moartea

Moartea

Visul, ’tu-i mama lui de vis, înnobilează”, spunea, „cum nu înnobilează nici regina Angliei, care o mai fi aia, vreo slută roșie la păr cu oasele ieșindu-i prin piele, bănuiesc, dar visul e realitate, că altfel nu l-am avea, cum n-am avea dacă n-ar fi, mâinile, picioarele, capul, iară realitatea asta nebună, măscărită ca o pensionară de la toleranță care nu vrea să se lase cu niciun chip de meșteșugul ce i-a tocit târtița până la noadă, aduce nespus de mult cu viaţa. Şi cu târcoava asta ordinară de moarte ce ne stă în cârcă încă de la naștere, ca o raniță ostășească, dar care e tot viaţă, orice s-ar zice.”

Până la urmă, dragilor, moartea e mult mai sigură şi mai concretă – concretă e, Gheorghe, ceva pe care-l poţi vedea şi pipăi, cum sunt coarnele bicicletei tale, bucile văduvei vesele ori sticla de rachiu – decât viaţa, care e doar un vis, o iluzie, o închipuire. Ne închipuim şi suntem în stare să băgăm mâna în foc până la cot că trăim, când, de fapt, ni se întâmplă contrarul. Un italian afemeiat, trăitor acum vreo şase sute de ani, Petrarca îl chema pe muieraticul acesta, o şarlă fără ocupaţie ce se îndeletnicea cu versurile de dragoste, spunea că o moarte frumoasă face cinste întregii vieţi. Un bel morir, un bel morir…”

„Sunt un nebun, draga mea, asta sunt. Iar tu, fiind aşa cum spui, o bucată din mine, nu ai cum să fii o bucată cuminte. Chiar dacă nebunia mea e una cuminte. Sunt altul decât cel ce mă ştiu toţi. M-am ascuns toată viaţa, spun toată viaţa pentru că mi-e tot de atât aproape sfârşitul ei ca gulerul cămășii, la fel de uşor de ghicit precum cel al unei omizi pândite de fluturi, îndărătul unei identităţi cu care n-aveam nici în clin, nici în mânecă, chiar nu ştiu dacă a fost un rol pe care l-am jucat, furat eu însumi de magia fără seamăn a acestei minciuni sau doar mi-am pus o altă înfăţişare, cum îţi pui hainele de oraş, şi acolo în umbră m-am îndeletnicit cu lucruri dintre cele mai neserioase : am citit despre aventurile marilor navigatori sau doar despre trăsnăile labirintice ale marilor tăietori de frunză la câini, am despicat în mii fărâme firele unor idei care nu satură nici de foame, nici de sete, am visat ca un nătâng cu capul în nori şi am iubit cu disperare demnă de un muribund femei care nu există nicăieri pe pământ, întrupându-le în năluciri ispititoare. Am desăvârşit, ca un virtuoz muzicant, suspinul, iar acum îmi e greu să-mi aflu rostul. Te chemasem astăzi să ne luăm adio, părându-mi-se că şi celălalt eu, adevăratul, nu e decât o mască înapoia căreia este, iarăşi, altcineva, un altcineva pe care s-ar fi cuvenit să caut să-l cunosc şi cu care tu mă înşelai fără să ai habar. Acum, văzând lumina ameţitoare a lămpii mângâindu-ţi sânii şi coapsele, apucat de o gelozie turbată, m-am răzgândit.”

Pagina: 1234, 5, 678, 9, 10, 11