Nebunia

Nebunia

„Doctorul e plecat la băi, la cehi, până la sfârşitul lunii, n-ar mai fi mult, nici trei săptămâni, la noi, aici, timpul trece altfel, o să observi că nu există nicăieri vreun ceas, şi în lipsa lui de bolnavi se ocupă două surori, una mai proastă ca alta. Or să-ţi dea acelaşi tratament pe care îl dau, de-a valma, tuturor nebunilor : două pastile albe, patru roz şi opt albastre. Pe cele roz să nu le iei, iar cu celelalte faci ce vrei, oricum nu-ţi fac nici rău, nici bine, cred că sunt făcute din miez de pâine și colorate cu acuarele de copii. A fost odată unul, domnitor în Moldova pe la 1600, care a înghiţit nouă flacoane, vreo trei sute de buline adică, şi în afara faptului că s-a pişat albastru o săptămână n-a avut nici pe dracu.”

„Deşi după înfăţişare nu s-ar zice, pari un om de treabă. De ce-mi spui toate acestea ?” „Din milă. Pentru că ştiu că vei pleca de la noi, ca mai toţi ceilalți de până acum, cu picioarele înainte. Şi asta doar dacă familia ori altcineva vine să-ţi  ceară hoitul ca să-l îngroape. Altfel ajungi pe malul gârlei în cimitirul balamucului unde inundaţiile de primăvară îţi vor spăla cu râvnă ciolanele, ca atâtor alţi iluştri duşi acolo. Aici, domnul meu, e un azil ceva mai deosebit, pentru cazuri fără scăpare, pentru criminali, violatori, evadaţi din alte ospicii, aşa ca dumneata, un fel de puşcărie a nebunilor. Vizite nu se primesc decât rar de tot, după ce rudele depun un memoriu la director, iar după vreun an, poate şi mai mult, se trezesc acasă cu poştaşul aducându-le înştiinţarea : „vizita dumneavoastră la bolnavul x a fost aprobată pentru data de…” sau „solicitarea dumneavoastră de vizită a fost respinsă”, fără nicio altă adăugire. Nici la pachete nu aveţi dreptul, iar la scrisori doar o dată la şase luni. Şi ceea ce pare şi mai rău decât orice este că nu se poate evada,  domnul meu, sistemul de şanţuri şi garduri înalte din cărămidă şi sârmă ghimpată curmând orice speranţă de acest fel.” „Nădăjduiesc că neînţelegerea privind internarea mea se va lămuri cât mai curând şi ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai putea uşura primirea într-o audienţă de către directorul azilului.” „O să încerc”, îi răspunse supraveghetorul, ştiind însă că orice demers de acest fel era sortit refuzului, audienţele fiind aprobate, după litera regulamentului, nu mai devreme de trecerea unui an de la internare.”

Pagina: 1234, 5, 678, 9, 10, 11