Pictorul

Pictorul

„Născut într-o mahala bucureşteană unde fuseseră prima familie care-şi cumpărase gramofon cu banii pentru cărbunii de foc – „ce frig am tras iarna aceea, îngheţa apa în găleţi, colonele și pișatul până ajungea jos, nu alta, şi dormeam în paltoane, ca soldaţii-n mantale pe front” -, dintr-un tată bolnav de plămâni, internat şi pe la nebuni vreo două toamne, „bun şi nebun ca un amor oprit”, prăvăliaş la un negustor armean de „stofe, cretoane, pânzeturi, albituri de linjerie şi trusouri” şi o mamă, delicată şi tăcută, cuminte ca o pildă, ajunsese pictor dintr-o întâmplare : un zugrav de biserici, care stătea cu chirie la un vecin, l-a luat într-o vară să-i fie de ajutor la ridicarea schelelor trebuincioase pictării unei clopotniţe.

Avea să-i placă zugrăvitul frescelor, dulgheritul schelelor mai puţin,  şi s-a dovedit a fi neîntrecut de talentat şi sârguincios, astfel că studiile făcute la Belle Arte, la Munchen şi mai apoi la Academia Julian, la Paris – „acolo e patria picturii universale, a curvelor de soi  şi a absintului, un fel de țuică de-a lor, dar făcută din buruieni mirositoare ca izma creață, domnilor”, povestea peste ani în faţa cui se nimerea -, părură o încununare firească, chiar dacă pentru asta buna lui mamă se văzuse nevoită să vândă casa, norocul chemându-se un cămătar evreu ce cumpărase aproape toată strada şi-i dăduse, din milă, crede-se, deşi gurile rele spuneau altceva, de două-trei ori mai mult decât făcea, la câteva luni după ce tatăl său se stinsese fără lumânare, cu plămânii scuipaţi pe pereţii unui sanatoriu îndepărtat, amenajat de un doctor neamţ în nişte foste grajduri militare.”

„O aştepta în dreptul uşii ei, cocoţat pe nişte picioroange făcute din lemn, de fapt o pereche de pari de înălţimea unui stat de om, având la aproape un metru de pământ două cioturi pe care-şi ţinea tălpile, capetele fiind manevrate cu ajutorul mâinilor. Şi le făcuse pe vremea găzduirii sale de către văduva nimfomană, fiindu-i de folos atunci când ploua abundent, iar curtea devenea un lac nesfârşit, doar aşa reuşind să ajungă la drum fără să-şi ude pantalonii. Tudora îl salută politicos, „bună seara, domnule pictor”, după care îl rugă să se dea la o parte pentru a putea intra în cameră. „Domnul pictor te invită în atelierul său celebru din vecinătatea odăii domniei tale ca să te călărească iarăşi, cum te-a călărit acum puţină vreme – a dracului săptămână am mai avut, Tudoro –  când dădeai semne că nu mai ai mult şi plezneşti de plăcere ca o iapă nesăţioasă şi după ce ţi-oi termina chiotele ascuţite de haiduc sângeros să te pun să-mi pozezi, udă toată de sudoare şi cu picioarele desfăcute larg, unul la apus şi altul la răsărit, ca limbile ceasului la două fără zece, trântită pe un pled verde smarald, culegând lumina sărăcăcioasă cu pielea aia mirosind a salcie stată în ploaie.”

„Doamne, Maica Domnului, domnule pictor, ce vă veni, eu despuiată şi cu picioarele desfăcute ? Vă rog să-mi daţi pace, pentru că altfel mă voi plânge doamnei şi mă tem că ziua de mâine nu vă va mai prinde aici.” De la înălţimea picioarelor de lemn simţi că-l ia ameţeala, nevenindu-i să creadă ceea ce i se întâmplă. Nemaiavând nici un cuvânt la îndemână se descheie cu o mână la prohab, cealaltă ajutându-l să se sprijine de peretele anexei, şi urină, ca un câine, pe uşa Roboaicelor. Apoi se retrase din calea Tudorei, care îl înmărmuri iarăşi, urându-i, că ai fi putut crede că nu a fost de faţă, cu aceeaşi delicateţe deplasată, „Noapte bună, domnule pictor.”

Pagina: 1234, 5, 678, 9, 10, 11