Mănânc și plâng

Mănânc și plâng

Unul din laptopurile pe care îmi scriu, când și când, productele literare s-a beteșugit. Astfel că-l pun frumușel în gentuța lui neagră ca pana corbului și-l duc la singurul doctor de profil care se trezește înainte de ora unșpe (pentru că nu merge la mitinguri) și care se și ține de cuvânt. Habar n-am cum de l-au primit în branșă. Sau o fi și el ca italianul ăla care punea silicoane pe te miri unde, te miri cui, pe banii știu eu cui. Ai amanților. Auzind că ajung prin zona în care-și face veacul unul din Mc Donalds-urile Piteștiului (că are și d-astea, nu numai pesediști și mitilic), o colegă (pe care n-o știam pasionată de chimie) mă roagă să-i cumpăr un meniu cu pui grill văzut de ea într-o ofertă. Mă așez la una din cozi (e zece și trei minute și cred că oamenii sunt în sevraj), unde mi s-a părut că e lume mai puțină, dacă ar fi fost să mă iau după numărul de picioare, și nu după cel de kilograme. Adică patru picioare, respectiv două doamne, respectiv două chintale și ceva. Afacerea mă costă peste 60 de lei (luat de val am cumpărat și pentru mine o porție), echivalentul a trei fripturi serioase (cred că mai încăpea și-o bere, bașca garniturile de rigoare) altundeva. Ajuns la bază îi predau colegei coletul (mă rog, colețelul) și mă retrag cu al meu în birou. Îl desfac cu grija cu care desigilezi un plic primit de la Al Qaeda: înăuntru, sugrumată de feliile unei chifle împodobite cu câteva semințe, o bucățică de piept de pui învecinată cu resturi de salată verde, băltind într-un sos cu aspect de înghețată la cornet căzută pe asfalt. În punga cu cartofi, cartofi. Cred că asta erau, deși arătau a așchii prăjite. Bănuiesc că uleiul din friteuze e rămas de la vreun Mc Donalds închis în urmă cu niște ani, de prin Australia ori Botswana, după ce clienții locului vor fi amenințat autoritățile cu întoarcerea la canibalism. Mănânc și plâng, vorba lui Labiș, într-atât de cucerit de gustul inconfundabil, încât nici nu-mi dau seama când au trecut cele trei minute. Pe masă tronează punga din hârtie, încăpătoare cât sacul de dormit al unui supraponderal, și văzând-o mă gândesc, fără teama de-a greși, că ar putea să fie singurul produs biodegradabil din tot meniul ăsta.

 

Sursa foto: ziarul Adevarul.

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *