Mărgineanu

Mărgineanu

Orice demers biografic începe, de regulă, cu „s-a născut…”, trecând apoi prin toate fazele, reale sau doar închipuite, ale vieții respectivului subiect. Dar asta nu e o astfel de întreprindere, din două motive:

1. Le-ar știrbi din strălucire abia lansatelor memorii ale lui Ion Iliescu (despre Coana Leana am înţeles că a scris în cărţoiul său cât o cărămidă țigănească făcută din chirpici, sunt sigur că şi despre mineri, dar pesemne că într-o tentă ficţională, marqueziană, dintr-un film văzut doar de el, noi, toți ceilalți, uitându-ne, ca fraierii, la un altul) și ne-ar înfiera cu mânie proletară

2. Mărgineanu n-are nevoie de așa ceva, neinteresând pe nimeni cv-ul său, lumea luându-l aşa cum este – tulburător de normal (cu toate că a vorbi de normalitate în preajma lui pare ușor deplasat) şi dând pe dinafară de atâta prietenie, a cărei vocaţie îi supune ingenuitatea de copil uitat prin cotloanele unei contemporaneități din cale-afară de îmbătrânite.

S-a născut de ziua lui, ca şi Pavel Stratan, de unde se vede că asta e o trăsătură caracteristică celor din branşa lor, iar de atunci trăieşte-ntruna, îndeletnicire care-i place la nebunie şi pe care o confundă cu cântecul. Îi vine minunat haina firescului (uitați-vă bine la serialul în care joacă el și spuneți-mi dacă s-ar fi potrivit un altul mai bine acelui rol) și de aceea, pe când alții abia populează săli de mărimea unui vestibul cu neamuri, după ce li se arată obrazul, și vecini aduși cu japca, Mihai e în stare să umple stadioane cât Maracana de mari cu oameni asemenea lui, veniți acolo numai pentru a redeveni ei înșiși, pentru că asta li se întâmplă ascultându-l pe acest taumaturg poznaș ce le transformă nostalgiile într-un prezent pe care n-ar fi avut curajul să-l vadă alcătuit astfel, nici după buți întregi de vin. A luat lumea ca pe ceea este: o uriașă mahala, netributară vreunui timp anume, eternă ca o nemurire visată pe furiș, în care dragostea și umanul învăluie totul, aidoma pâclelor tomnatice.
Care vatman, corporatist, sculer-matrițer ori universitar (chiar declarat îndrăgostit iremediabil de Bach) n-a fredonat măcar o dată în baie, în timp ce se bărbierea „și e moarte dupe mine” sau ce nevastă robotind prin gospodărie n-a cântat, nădăjduind într-o veșnicie de doi bani care nu ocolește nici Chitila, nici Ferentariul, „Jeana nu e moartă, Jeana se transformă”? Poate că și cernitele măicuțe de aiurea vor fi îngânat vreodată, în vreme ce amestecau în oalele afumate, pline cu mâncăruri de post, din cuhniile mănăstirești, vreun refren dintr-un cântec de-al lui Mărgineanu, prins din văzduh de undeva, de la boxele agățate-n plopii din curțile megieșe din apropierea lăcașului. A căpătat patima zborului (cică are licență de pilot) poate și datorită curiozității firești de-a vedea din înalt lumea căreia îi e un soi de sâmbure organic, dimpreună cu o altă lume (a lui), sătul, probabil, de lăuntrul ei acaparator ca un smârc mincinos. A zis într-un interviu că eu și Dinescu suntem poeții lui preferați, iar dacă n-ar fi făcut-o, aș fi spus, convins fiind, că se pricepe la poezie. Dar el chiar se pricepe, meseria obligându-l (e drept, și pe alții-i obligă, dar de pomană) să aibă simțul muzicalității, prozodiei și ritmului în sânge, cum au bețivii patima alcoolului.
În volumul „Eu, Nietzscheanul” (Editura Rawex Coms, 2012), i-am de dedicat lui Mihai versurile alăturate, iar el a promis că se revanșează punând pe muzică unul din poemele mele („Sunt idiotul care cântă”), când l-or găsi muzele acasă, bietele de ele, – numai printre nori nu-l mai căutaseră -, până atunci colindând, aidoma menestrelilor medievali pe la porțile tuturor sufletelor care-și doresc săruturile fugare ale unor emoții nenumite, născute dintr-o alchimie magică, al cărei secret oricât s-ar strădui unii să-l afle, nu vor putea. Pentru că Mărgineanu, așa cum îl vedeți, e unic.

Albastrul din albastru

Lui Mihai Mărgineanu

Dă, Doamne, să mă calce un submarin albastru,
să-mi taie carnea-n două şi rânjetul în şase,
în nouă nemurirea când s-o târî pe strasse
molatică şi curvă plătită cu-n piastru,
să-mi intre peştii-n vise şi visele în oase
şi oasele în trupul de împrumut, din paie,
purtat până la mine de un dricar, să-mi taie,
să-mi taie submarinul plutirile borţoase,
târâşul să-mi rămână întreg, să-mi prisosească,
cohortele de gânduri să latre răguşite
în limba lui Cervantes la stelele smintite,
printre meduze flasce bodegile să crească
cu spirt din ţâţe sterpe îngeri din alabastru,
iar marea-nvârtoşată, fierbinte ca o supă
să-mi măture neurma, să-mi sfârtece, să-mi rupă,
să-mi taie submarinul albastrul din albastru.

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *