Proză

Fragmente din ,,Livrescu”

Brăila vremurilor în care colonelul, pe atunci doar tânăr locotenent, se stabilise acolo, trăia pesemne cel mai glorios timp al existenţei sale, fiind un oraş cosmopolit şi prosper, un adevărat turn Babel de naţii, limbi şi confesiuni, aflate într-o convieţuire de o armonie aproape unică, încurajată şi de bunăstarea locuitorilor, băştinaşi sau venetici, indiferent de rangul social. Se făceau bani mulţi, mai curaţi sau mai murdari, ori chiar negri, de-a dreptul, şi se dusese vestea despre asta atrăgând, pe uscat, cu trăsuri demodate, automobile luxoase şi căruţe, cu trenul sau pe apă, în tot felul de ambarcaţiuni, de la barcazuri şi vapoare cu zbaturi până bărci cu pânze, oameni de toate condiţiile : negustori, afacerişti, hamali, escroci, prostituate, marinari, şuţi, industriaşi.

Grădinile, berăriile şi locantele, cu zecile, mai numeroase decât băcăniile, erau ţinute îndeosebi de români, doar un bulgar, proprietar de han, despre care se zvonea că serveşte muşteriilor ignoranţi fripturi de măgar ţinute la marinat în lichide secrete dându-le gust înșelător de purcel de lapte,  şi câţiva  grecotei limbuţi, reuşind să-şi facă loc în breaslă, doi dintre ei ajungând vestiţi, unul cu o cârciumă vizavi de gară, pe a cărei firmă scria pompos cu albastru „La paradisul elen – mâncări internaţionale”, la concurenţă cu cea a lui Surdu Pastramagiul, aflată chiar pe peron, mai mult o berărie, transformată toamna într-o căutată mustărie, celălalt având o tavernă obscură într-o casă joasă cu obloane crăpate la capătul portului, unde adăsta, în fum de opiu şi tutun prost, toată scursura coborâtă de pe vasele venite cu nemiluita zi şi noapte, de primăvara timpuriu până la sosirea îngheţului.

[…]Din cale afară de bănos devenise comerţul cu grâne, nu întâmplător preţul cerealelor de pe continent ajungând să se stabilească aici, la Bursa Agricolă, negustorie făcută la începuturi mai mult de români, dar mai apoi şi armenii, grecii sau evreii, prinseseră gustul acestei activități aducătoare de profituri, înlesnită şi de legislaţia îngăduitoare, exportând cantităţi de ordinul zecilor de mii de tone în toată Europa, către care plecau convoaiele de şlepuri încărcate din burţile obeze ale silozurilor construite de aceştia la marginea docurilor.

Născut într-o mahala bucureşteană unde fuseseră prima familie care-şi cumpărase gramofon cu banii pentru cărbunii de foc – „ce frig am tras iarna aceea, îngheţa apa în găleţi, colonele și pișatul până ajungea jos, nu alta, şi dormeam în paltoane, ca soldaţii-n mantale pe front” -, dintr-un tată bolnav de plămâni, internat şi pe la nebuni vreo două toamne, „bun şi nebun ca un amor oprit”, prăvăliaş la un negustor armean de „stofe, cretoane, pânzeturi, albituri de linjerie şi trusouri” şi o mamă, delicată şi tăcută, cuminte ca o pildă, ajunsese pictor dintr-o întâmplare : un zugrav de biserici, care stătea cu chirie la un vecin, l-a luat într-o vară să-i fie de ajutor la ridicarea schelelor trebuincioase pictării unei clopotniţe.

Avea să-i placă zugrăvitul frescelor, dulgheritul schelelor mai puţin, şi s-a dovedit a fi neîntrecut de talentat şi sârguincios, astfel că studiile făcute la Belle Arte, la Munchen şi mai apoi la Academia Julian, la Paris – „acolo e patria picturii universale, a curvelor de soi şi a absintului, un fel de țuică de-a lor, dar făcută din buruieni mirositoare ca izma creață, domnilor”, povestea peste ani în faţa cui se nimerea -, părură o încununare firească, chiar dacă pentru asta buna lui mamă se văzuse nevoită să vândă casa, norocul chemându-se un cămătar evreu ce cumpărase aproape toată strada şi-i dăduse, din milă, crede-se, deşi gurile rele spuneau altceva, de două-trei ori mai mult decât făcea, la câteva luni după ce tatăl său se stinsese fără lumânare, cu plămânii scuipaţi pe pereţii unui sanatoriu îndepărtat, amenajat de un doctor neamţ în nişte foste grajduri militare.

„Lucru mai fără de folos ca filozofia mai rar”, îl ironiza unul din prietenii săi de pahar din perioada şederii la Brăila, „ai auzit dumneata, până la urmă, de vreun filozof care să fi împiedicat pe cineva să dea ortul popii ? Dacă da, să mi-l recomanzi şi mie.” „La vremea aceea”, avea să se destăinuiască peste ani pictorului, „citeam filozofie, aşa cum citesc, înnebunite, cu mințile duse, demoazelele romanţuri siropoase ori versuri de dragoste”.

„Mă aruncasem în păienjenişul, deseori abstract, al unor paradoxuri construite frumos, însă frumusețea lor, aceea a unor castele din cărți de joc, gata să se prăbușească la cea mai mică mișcare, te-ar fi putut face le să lei cu uşurinţă drept aiureli. Aceste cărți sunt scrise de niște cârcotași care nu vor cu niciun chip să ia lumea așa cum e ea – însă nici eu nu sunt cu nimic mai breaz -, și caută cu lumânarea înțelesuri, cărora le zic adevăruri, departe de firea lucrurilor. Despre adevăruri ți-aș putea vorbi zile întregi fără contenire, dar și fără cine știe ce rezultat, deoarece fiecare le cam are pe ale lui, socotindu-le niște bunuri oarecare, cum sunt șosetele, tabacherele, armele din panoplii, uneltele de grădinărit, umbrelele și bastoanele, cizmele, ochelarii. Lumea trebuie să fi trăit tare bine și cu adevărurile dinaintea înlocuirii lor cu altele, cum presupun că s-a întâmplat, de pildă, până la Aristarch sau leahul de Copernic pentru care pământul era altfel și altundeva și se învârtea ca un titirez. Cu toate astea, n-a căzut nimeni de pe el. Înţelept, prietene, nu cred că am fost vreodată, poate dimpotrivă, dar am tânjit să ajung.” Nu-l văzuse nimeni aşa, vreodată, neferchezuit ca un paznic de noapte ori ca un conductor de tren ieşit din tură, tocmai el care se bărbierea şi de două ori într-o zi, şi cu vestonul descheiat, trimițând cu gândul spre un dezertor condamnat la moarte prin spânzurare.

Nu era nicidecum o credincioasă habotnică, faptul că o vedeai la locul ei de cinste în jilţul sculptat din strană la toate crucile roşii de peste an şi la slujbele de duminică se datora educaţiei primite, cu reguli şi îndatoriri stricte, drepturile decurgând din rangul social şi nu neapărat din merite. Pentru ea Dumnezeu era Dumnezeu şi nu-şi punea prea multe întrebări legate de existenţa Lui. Era doar intrigată cum de-şi face lucrarea prin unul ca Popa Nae, care bea până cădea pe brânci alături de cine se nimerea şi mânca în post fără fereală hălci de carne și kile întregi de tocături, cu degetele şi mustaţa îngălbenite de iarba dracului, jucător de cărţi pe bani cu toţi prăpădiţii locului. Acesta era un ins boem, care nu se dădea în lături să alerge pe islaz desculţ ca un văcar după o minge peticită din piele de bou cu pantalonii suflecaţi, să cânte romanţe de câte ori se îmbăta criță, şi nu i se întâmpla rar, să pedaleze de zor cu poalele anteriului fâlfâind precum aripile unui vultur pe o bicicletă verde adusă de un văr de-al său de la Roma şi de care se folosea mergând să-şi împărtăşească muribunzii, la denii ori la Sfântul Maslu, numai duminica înghesuindu-se ca un sac de porumb în şareta portocalie, trasă de un cal chior, botezat Ilie, alături de preoteasă.

Nici pe Popa Marinache nu dădea doi bani, în pofida slugărniciei sale de guvernantă proastă, enervând-o la culme vocea lui fonfăită, aşa cum nu dăduse nici măcar pe mulţimea de preoţi din neamul ei, doi dintre aceştia ajungând departe în ierarhia bisericească, unul protopop, iar altul episcop. Nu citea Biblia, pe care, oricum, o privea ca pe o carte de basme năzdrăvane, părându-i-se de prisos atâta timp cât existau preoţi şi protopopi şi diaconi şi erau plătiţi pentru asta, preferând „Faptul divers”, rubrica născocită pe vremuri de Cazavillan la „Universul” şi preluată apoi de mai toate gazetele, nepunându-și întrebări legate de veridicitatea celor descrise acolo, romanele şi poezelele o dezgustau, socotindu-le un instrument de sminteală a minţilor slabe împinse la nesăbuinţă şi pierderea sensului adevărat al vieţii. Ştia că cele ce se repetă sunt plăcute Domnului, altfel de ce s-ar petrece, şi bune şi rele, toate lucrurile au rostul şi timpul lor nezdruncinat, iubirile, războaiele, epidemiile cele mai înfiorătoare, morţile.

Se opri cât să-şi aprindă o ţigară şi să dea peste cap paharul cu vin. „Tu, părinte, eşti la fel de neştiutor, ba chiar mai neştiutor decât mine, cunoscând poliloghiile nesfârşite din ceasloavele voastre unsuroase, pentru că ai luat pe nemestecate – dar să mă ierţi dacă n-o fi chiar aşa – ceea ţi-au îndrugat unii sau alţii, vânzându-ţi-le ca pe adevăruri ce nu pot fi puse sub semnul îndoielii, toţi nişte dezamăgiţi de viaţă, nişte rataţi, în definitiv, sunt sigur, care, înţelegând şi ei zădărnicia traiului omenesc, au născocit aceste basme cu pilde şi măsuri. Nu cred că sfinţii au vrut să fie sfinţi, aşa, pur şi simplu, cum unii dintre noi, adolescenţi sau copii fiind, ne doream să devenim căpitani de vapoare, militari, aviatori, cârciumari prosperi sau potcovari. N-am auzit pe nimeni să spună că vrea să fie sfânt, pentru că asta ar fi însemnat să renunţe la viaţă şi să îmbrăţişeze singurătatea, unicul loc unde zice-se că-l întâlneşti pe Dumnezeu, nu între zidurile bisericilor sau mărețelor catedrale gotice din ale căror sute de mii de cărămizi s-ar fi putut face case pentru atâția amărâţi lipsiţi de un acoperiş deasupra capului. Ei, sfinţii adică, îşi datorează nemurirea, nemurirea asta searbădă ca o supă fără sare făcută cu apă sălcie, unui lucru nedorit de nimeni, paradoxal, nici măcar de ei: suferinţa. Nefiind în stare să guste din împlinirile pământeşti, mai mici ori mai mari, cărora am convenit să le zicem fericiri, şi asta doar aşa, pentru a nu le încurca cu altele, ce li se pun, pasămite, de-a curmezişul gâtlejurilor lor strâmte ca de privighetori ce se hrănesc cu musculiţe cât vârful de ac, se retrag, nefăcând altceva decât să-şi aştepte moartea, ca orice om de nimic pentru care e singurul eveniment mai de Doamne-ajută din viaţa sa. O prefăcătorie şi credinţa asta, cum e mai tot ce perfid ne-nconjoară, atâta vreme cât cei în faţa cărora ne ploconim închinându-le imnuri de slavă şi rugăciuni au săvârşit păcate cu duiumul, îmbătându-se, curvărăsind, iubind cu încrâncenare arginții, trândăvind sau chiar ucigând – nu cumva asasinarea în numele crucii ori pe câmpul de luptă nu înseamnă tot luarea vieţii cuiva?

Dedesubtul întregii case era un beci răcoros cu pereţi mereu văruiţi proaspăt, care găzduia într-o ordine desăvârşită butoaiele din lemn de salcâm cu cepurile smolite, umplute ochi cu ţuică galbenă catifelată, veche şi de cincizeci de ani, cele din stejar pline cu vinuri rubinii ori albe, chibzuite cu pelin de mai, genţiană şi felii aspre de gutuie, buţile cu vălmăşagul de murături înmiresmate sublim, borcanele cu dulceţuri, peltele pastelate, şerbeturi, cazanele cu untură de gâscă, cutiile din scândură veche în care, vârâte în cenuşă fină de vatră, erau păstrate ouăle, legăturile uscate de leuştean, de mărar ori de tarhon, învelite în hârtie de ziar, agăţate peste tot, lăzile cu morcovi, cu cartofi, cu sfecle şi  păstârnac, cu praz şi ţeline, damigenele cu vişinată, cutiile din tablă cu măsline sau cu sardină și lacherdă marinată, şipurile cu uleiuri şi oţeturi aromate cu ierburi rare, necunoscute, cultivate în ghivece.

În aceeaşi curte se mai găseau, în partea stângă cum te uitai din drum, ca nişte cuminți chilii monahiceşti, locuinţele slujnicelor, un adăpost pentru trăsură şi sanie acoperit cu tablă grunduită roşie, nişte magazii, unele din cărămidă netencuită, altele din lemn, un cuptor zidit, căptușit cu lut, în care la Paşte şi la Crăciun se coceau cozonacii şi se găteau în feluri îmbietoare gâştele, curcanii ori purceluşii de lapte. În curtea din dreapta era o clădire ce adăpostea bucătăria de vară şi încă trei încăperi, dintre care una fusese mobilată de colonel sumar ca o cameră de cazarmă, amintind de dormitorul lui Van Gogh dintr-o litografie veche[…]

Pe două ştergare vărgate aşternute unul lângă altul de-a curmezişul mesei, Iliuţă puse nişte talgere măricuţe din lemn de fag pe care erau aşezate într-o ordine inspirată, îmbietoare – „ce natură moartă, ca-n Chardin, colonele, că domnia ta ştii cine a fost franţuzul ăsta domestic ca o nevastă chioară” -, brânzeturi, unele proaspete de vacă, untoase, alb strălucitoare, altele vechi, ușor gălbui, de oaie, cu miros iute şi înţepător, vreo trei şunci  de purcel împănate cu vinişoare de carne, crunt usturoiate şi afumate la foc de cireş ostenit de atâta rod, două duzini de jumătăţi de ouă fierte cu gălbenuşurile precum soarele în apus, într-un fel de cenăcuţe marmorate din lut, zacuscă de vinete tomnatice coapte îndelung pe plită ţigănească de fontă, iar în altele măsline maronii, lunguieţe, câteva cepe de apă aproape vişinii, o legătură de praz dulceag ca merele uitate neculese şi un borcan pântecos cu iuţari oţetiţi, dreşi cu foi de dafin şi usturoi zdrobit mai cu milă. Nici nu se putea alăturare mai nimerită decât ţuica parfumată din prune brumate îndestulate de zahăr din căldura unor zile de vară întârziate, veche de câţiva ani buni, galbenă şi uleioasă – „ce ţuică, domnule, odecolon, nu alta”, exclamă părintele -, adusă în două şipuri din sticlă groasă ca lentilele ochelarilor lui Popa Marinache, de cel puţin trei litre bucata, care fură umplute până la sosirea fripturilor încă o dată şi încă o dată.

Limbile se dezlegară, ochii începură să scapere, obrajii să se îmbujoreze, glasurile să se ridice la întrecere cu cel al stăncuței. „Odecolonul” îşi făcuse treaba şi aerul devenise atât de încins încât pe geamuri prinseră a curge, ca iarna când sobele sunt prea încinse, şiroaie de apă. Primul care se îmbătă criță fu pictorul.

„Sunt un nebun, draga mea, asta sunt. Iar tu, fiind aşa cum spui, o bucată din mine, nu ai cum să fii o bucată cuminte. Chiar dacă nebunia mea e una cuminte. Sunt altul decât cel ce mă ştiu toţi. M-am ascuns toată viaţa, spun toată viaţa pentru că mi-e tot de atât aproape sfârşitul ei ca gulerul cămășii, la fel de uşor de ghicit precum cel al unei omizi pândite de fluturi, îndărătul unei identităţi cu care n-aveam nici în clin, nici în mânecă, chiar nu ştiu dacă a fost un rol pe care l-am jucat, furat eu însumi de magia fără seamăn a acestei minciuni sau doar mi-am pus o altă înfăţişare, cum îţi pui hainele de oraş, şi acolo în umbră m-am îndeletnicit cu lucruri dintre cele mai neserioase : am citit despre aventurile marilor navigatori sau doar despre trăsnăile labirintice ale marilor tăietori de frunză la câini, am despicat în mii fărâme firele unor idei care nu satură nici de foame, nici de sete, am visat ca un nătâng cu capul în nori şi am iubit cu disperare demnă de un muribund femei care nu există nicăieri pe pământ, întrupându-le în năluciri ispititoare. Am desăvârşit, ca un virtuoz muzicant, suspinul, iar acum îmi e greu să-mi aflu rostul. Te chemasem astăzi să ne luăm adio, părându-mi-se că şi celălalt eu, adevăratul, nu e decât o mască înapoia căreia este, iarăşi, altcineva, un altcineva pe care s-ar fi cuvenit să caut să-l cunosc şi cu care tu mă înşelai fără să ai habar. Acum, văzând lumina ameţitoare a lămpii mângâindu-ţi sânii şi coapsele, apucat de o gelozie turbată, m-am răzgândit.”

Era însă departe de a se recunoaşte învins. Dezonorat în ultimul hal, pictorul nu uită cu una cu două ruşinea pătimită şi ca să-şi răzbune umilinţa nu găsi altceva mai nimerit decât ca într-o seară, beat fiind, să-i aţină calea Tudorei la întretăierea zecilor de drumuri ale fiecărei zile impuse de sarcinile primite. O aştepta în dreptul uşii ei, cocoţat pe nişte picioroange făcute din lemn, de fapt o pereche de pari de înălţimea unui stat de om, având la aproape un metru de pământ două cioturi pe care-şi ţinea tălpile, capetele fiind manevrate cu ajutorul mâinilor. Şi le făcuse pe vremea găzduirii sale de către văduva nimfomană, fiindu-i de folos atunci când ploua abundent, iar curtea devenea un lac nesfârşit, doar aşa reuşind să ajungă la drum fără să-şi ude pantalonii. Tudora îl salută politicos, „bună seara, domnule pictor”, după care îl rugă să se dea la o parte pentru a putea intra în cameră. „Domnul pictor te invită în atelierul său celebru din vecinătatea odăii domniei tale ca să te călărească iarăşi, cum te-a călărit acum puţină vreme – a dracului săptămână am mai avut, Tudoro –  când dădeai semne că nu mai ai mult şi plezneşti de plăcere ca o iapă nesăţioasă şi după ce ţi-oi termina chiotele ascuţite de haiduc sângeros să te pun să-mi pozezi, udă toată de sudoare şi cu picioarele desfăcute larg, unul la apus şi altul la răsărit, ca limbile ceasului la două fără zece, trântită pe un pled verde smarald, culegând lumina sărăcăcioasă cu pielea aia mirosind a salcie stată în ploaie.”

„Doamne, Maica Domnului, domnule pictor, ce vă veni, eu despuiată şi cu picioarele desfăcute? Vă rog să-mi daţi pace, pentru că altfel mă voi plânge doamnei şi mă tem că ziua de mâine nu vă va mai prinde aici.” De la înălţimea picioarelor de lemn simţi că-l ia ameţeala, nevenindu-i să creadă ceea ce i se întâmplă.

Încercând să se mişte constată că-i este imposibil, mâinile fiindu-i legate cu nişte feşe împuţite, groase ca nişte odgoane, din tifon, de marginile ruginite şi lipicioase ale unui pat metalic de o culoare incertă. Rotindu-şi capul cercetă atent, întâi pe sine, neamintindu-şi nimic de cămăşoiul din pânză rară gri în care era băgat ca într-un sac de moară, apoi încăperea, centimetru cu centimetru, pereţii mânjiţi, scrijeliţi cu tot felul de desene şi semne neînţelese, sori, forme geometrice, flori, urme de tălpi, o înșiruire de scări deformate, interminabile, palme conturate, tavanul înalt şi scorojit de care atârna o lumină gălbuie dată de un bec mic chior, uşa verde cu vizetă, așa cum sunt cele de la puşcării, pavimentul din mozaic cenuşiu, plin de pete şi de mizerie. Încăperea nu avea fereastră şi în afara patului nu mai exista decât o noptieră, tot metalică, cu trei sertare, din care unul era lipsă, şi pe care se găsea un maldăr de ziare îngălbenite. Începu să ţipe cât îl ţineau puterile, tare, tot mai tare, mai ales că acustica bizară  a camerei îi dădea impresia că strigă, pur şi simplu, înăuntrul său, ca într-o fântână nesfârșit de adâncă, vorbele întorcându-i-se, temătoare. După un timp se auzi zgomotul unei chei învârtindu-se în broască, apoi scârţâitul enervant al balamalelor dinadins neunse, urmate de apariţia în cadrul uşii a unui individ corpolent, roşu-vișiniu la faţă, nebărbierit, cu ochi ca de peşte mort, îmbrăcat într-un halat pe măsura lui, cândva alb, încheiat în nasturi de culori diferite, nefiresc de mari, ca de palton, purtând pe cap un coif făcut din ziar şi încălţat în papuci cu talpă de lemn.

„Aţi ordonat ceva, domnul meu?”, întrebă rânjind batjocoritor insul cu ochi de peşte mort.