Roșu Împărat

Cei ce lucrează cu cărțile sunt copii toată viața, astfel că poveștile reprezintă pentru ei realitatea, pe care și-o redesenează ori de câte ori ochii lor par a-și pierde din strălucirea celor ai pruncilor, închipuind cu ușurință lumea potrivită, de fiecare dată tot mai frumoasă și mai firoscoasă, un soi de paradis pe pământ (că nu degeaba Borges zicea că Raiul i se înfățișează sub forma unei biblioteci), de nevisat pentru muritorii ceilalți, aflați în prizonieratul crunt al concretului mustind de întinăciune. O editură ambulantă n-am auzit să mai fi existat pe undeva, nicidecum una care să fie întruchipată într-un om ca toți oamenii, cu loden, cu pălărie, cu dureri de șale, cu ochelari de vedere.   Și cu toate astea chiar am dat peste așa ceva și pot spune și că am băut niscai cafele ori limonade, pe la diverse locante de toată mâna, cu editura cu pricina.

Pe scurt, numele ei e Nicu Roșu, sau Nea Nicu, sau Dom Nicu, cum îi spun unii și alții, amici sau cunoscuți, doar pe copertele cărților nenumărate pe care le scoate ca pe niște iepuri un iluzionist din joben, zicându-și altfel : Editura Betta. Entuziasmul copilăresc al lui Nicu Roșu îl face să șteargă cu o uriașă radieră văzută numai de el hotarele timpului, dar și pe cele ale posibilului, aventurându-se în daraveri dintre cele mai năstrușnice, demne de basmele cu feți frumoși, luându-se la trântă cu zmeii cu chimirele zăngănind de parale, nărăviți și ei ai tipăriturilor (dar ăștia din mercantilism), având tupeul de-a aduce pe piață opuri cu mult peste valoarea celor scoase de acești îmburgheziți ai noii și originalei democrații mioritice.

E cu neputință ca întâlnindu-te cu Nicu Roșu la o șuetă să nu afli de la el că va mai fi descoperit în nu știu ce ungher amărât de țară un poet fenomenal ori vreo poetesă nespus de promițătoare pe care e gata să-i publice și pe banii lui, ori să-ți povestească, între două bancuri nou auzite, de un prozator găsit habar n-am unde, în stare să rupă gura târgului cu scriitura lui nemaivăzută. Nici nu mai contează dacă până la urmă e așa sau nu, donquijotismul neasemuitului editor e de o măreție cum nici o reușită nu va avea vreodată, iar cei ce-și lasă pe mâinile sale truda nopților nedormite preschimbată în scris, se simt, de îndată ce pipăie copertele abia scoase de sub tipar, stăpânii lumii. Copilandri sau bătrâni, debutanți sau cu un raft de bibliotecă în spate deja tipărit, doamne venerabile sau domnișorici arătoase, din buricul târgului sau din Prundul Bârgăului, sclavi cu toții ai acestei patimi nebune, își găsesc înțelegere la Nicu Roșu, pregătit să-i nemurească de îndată.

Și ca nebunia să fie încă și mai frumoasă, nu se mulțumește cu publicarea respectivelor producte punându-le în brațe autorilor imediat ce cărțile vin de la tipografie, ci închipuie niște povestioare cu lume aleasă, mai multă sau mai puțină, după zi, după vreme, cu actorași sau chiar cu actori adevărați, uneori cu muzică veritabilă, și cu niște domni care cuvântează atât de frumos încât ai putea crede, scriitorașul acela devenit vedetă fiind, că se vorbește taman despre tine. Sunt sigur că acum toată lumea, care până mai ieri nu credea în basmele cu Galben Împărat, și cu Roșu Împărat, și cu Verde Împărat, și-n alte lucruri fără de putință pe pământ, știe că o editură ambulantă, cu loden, cu dureri de șale, cu pălărie, cu ochelari de vedere, chiar există. Și ea împărătește nepăsătoare peste un tărâm al viselor cu aripi de eter, ale cărui vămi sunt păzite de îngeri cărturari, cu călimările atârnând de brăcinar, până dincolo de sfârșitul vremurilor de carne și piatră.

 

Mihail Soare

august 2017

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *