Selfie-ul lui Rembrandt

Selfie-ul lui Rembrandt

Când îşi bagă dracul coada (pe care experiența ultimelor zile mă obligă să mi-o imaginez de forma spiralată a unui tirbuşon uriaş), se spune că unele lucruri devin mai de neevitat decât cutremurele sau mersul la vot al asistaţilor social, cum s-a întâmplat şi cu mine, aflat sub zodia celei mai teribile lipse de inspiraţie, atunci când am hotărât să-mi oblojesc suferinţele (pe cele fizice, până una-alta) pe litoralul românesc (ştiu că expresia sună ca în reclamele tembele ce promit marea cu sarea – la figurat, dar asta e), la Eforie Nord. Temeiurile medicale care au stat la baza alegerii mele au fost cât se poate de solide, invocând, pe lângă oportunitatea aerosolilor marini, şi vecinătatea benefică a Techirghiolului al cărui nămol sapropelic mi-ar fi asigurat un scârţâit mai puţin strident al încheieturilor.

Venirea cu trenul mi-a oferit posibilitatea de-a cunoaşte primul personaj al scenetei, pe taximetristul Ion (mi-a dat şi o carte de vizită făcută dintr-un carton decupat cu o foarfecă tocită, scrisă cu pixul), căruia i-am indicat, firesc, destinaţia, aceasta fiind Vila X (din delicateţe nu-i voi dezvălui numele cu rezonanţe speciale, din alte vremuri), unde aveam (credeam eu) rezervare. Pe parcursul celor trei kilometri, plătiţi de parcă individul deja amintit m-ar fi dus în cârcă, am fost nevoit să repet de cinci ori cum se cheamă pensiunea, pe care el o confunda întruna cu o alta, astfel că până la urmă (mai aveam un pic şi-i ziceam, ca-n „Căldură mare”, fără să greşesc: „Amice, eşti idiot!”) l-am îndrumat să sune un coleg mai ştiutor în ale geografiei locale, şi doar aşa am reuşit s-o cunosc pe Mihaela (ce făcea, am constatat apoi, şi pe camerista, şi pe recepţionera, şi pe ospătarul, şi pe bucătăreasa, dar mai cu seamă se ocupa cu luatul bobârnacelor cuvenite şefei sale), doamna care m-a întâmpinat cu informaţia certă că n-am nici o rezervare, dar că-mi poate face favorul de-a mă caza la o altă unitate, vecină cu ei.

Am înfrânt în cele din urmă, deposedând de cameră (una oarecare, cu totul alta decât cea rezervată, a cărei cheie am obţinut-o abia a doua zi, când a fost eliberată) un cuplu de turişti neinformaţi (care nu plătiseră avansul oarecum asigurator), constrânşi de împrejurări să-şi ia tălpăşiţa spre o altă destinaţie, lăsând în urmă, ca pe o coadă de cometă, un potop de sudalme. Aici, la noul adăpost, am găsit un televizor minuscul, din vremea lui Einstein, la care, dacă nu aveai imaginaţie, nu se putea vedea mai nimic, neavând cine să-l reprogrameze (ca şi pe toate celelalte, cu excepţia celui de pe terasă), o broască mai greu de deschis decât un seif de bancă elveţiană, un dulap cu o singură poliţă şi un singur umeraş. Curăţel. Pereţii erau atât de bine izolaţi fonic încât în cele câteva nopţi (mai precis cinci) petrecute aici, am făcut cunoştinţă cu gândurile tuturor turiştilor ce s-au perindat prin camerele stabilimentului. În prima zi am crezut că în staţiune se turnează cine ştie ce film ale cărui decoruri ar fi trebuit să amintească de vreun orăşel părăsit din vestul sălbatic, plin de praf şi de iarbă crescută în neorânduială, până la înălţimea unui stat de om în unele locuri (deloc mărginaşe), ulterior aflând că nici pomeneală de aşa ceva, fiind vorba doar de mâna de gospodar desăvârşit a „primarelui” local, baronet roşu, am aflat.

Miile de gogoşi inelare îmbibate în ulei, mormanele de hamsii şi guvizi prăjiţi, pudraţi cu ţărâna stârnită de maşinile de toate mărcile, se vindeau direct de pe trotuar, alături de multe alte produse, de-a valma, ca într-un bazar ordinar dintr-o ţară uitată de lume, unde oamenii urinează pe unde apucă (India, de pildă), impresia de secol 19 indusă de longilinele cucute uscate de pe marginea străzii Republicii, fiindu-mi sporită şi de lipsa desăvârşită a bonurilor fiscale, notelor de plată sau facturilor, născocite ceva mai târziu de către nişte pierde-vară. Graţie unei intervenţii făcute la nivel înalt am obţinut privilegiul unei dotări speciale, beneficiind de un odorizant de toaletă, considerându-mă din această cauză un turist mai norocos chiar decât bogătaşii ce-şi etalează burdihanele în hamacurile de pe vasele şmechere de croazieră, părându-mi-se şi că sunt privit cu alţi ochi, sticlind de invidie, de către vecinii mei de pensiune (altfel, oameni foarte onorabili). Pe plajă nu aveai unde să arunci un ac, oameni din colţurile cele mai dosite ale ţării, vorbind în toate dialectele posibile, mândri purtători de papuci chinezeşti (după ce ne încalţă la propriu, şi nu doar pe noi, ci pe toţi muritorii de glob, conaţionalii lui Lică Ceang, cum îi zicea Zgonea premierului lor, sunt în stare să ne dea papucii şi la figurat, dacă se mai înmulţesc precum iepurii din crescătorii), ronţăitori de seminţe şi băutori de bere la pahar, te obligau, ca să ajungi la destinaţia dorită, să-i sari sau să-i ocoleşti, după caz, cel mai greu fiind atunci când întâlneai în cale câte-o doamnă, căreia i-ar fi trebuit un întreg soare numai ei, ca să se rumenească după voie.

Leitmotivul verii este, orice s-ar spune, selfie-ul, iar norocoşii de Van Gogh sau Rembrandt, care n-au prins aceste vremuri deştepte, fiind nevoiţi să lucreze săptămâni întregi, cu uleiuri şi terebentine, la chipurile lor ciudate, ar fi fost nişte „nime-n lume”, şi probabil că dacă ne-ar fi fost contemporani, m-aş fi lovit şi de ei, tolăniţi pe saltele din stuf ori pe prosoapele luate de la hotel, sau căţăraţi pe „stafilocozi” (vorba unei oacheşe cu costum de baie de culoarea berii gata eliminate) mulţumindu-se cu pozele făcute cu smartphone-ul propriu. Am mai făcut o statistică vizavi de maşinile parcate pe trotuar (90% din ele având numere de Dolj sau Olt), mi-am cumpărat bilet de tren (mai scump decât la venire, deşi a fost la aceeaşi clasă şi la acelaşi tip de tren) şi am plecat, promiţând să revin odată cu alegerea lui Vanghelie ca preşedinte al Academiei Române.

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *