Eu, Nietzscheanul (2012)

Versurile postate aici sunt numai o parte din cele care alcătuiesc acest volum.

Albastrul din albastru
Am rupt un colţ de lume
Aparenţe
Aş vrea să uit de tine…
Ca de fluture, şoldul…
Ca un canar visat de colivie
Când îmi vor creşte aripi…
Când poezia doare…
Chiar dacă nu există Dumnezeu…
Cum vrei să ţii o insulă în braţe?…
Dacă sunt…
Eu, Nietzscheanul
Îngeri poştaşi cu goarne
Întrebări fără sens
Las vouă
M-am întrebat mereu
Mă ştii…
N-o să găsiţi atâtea stele
Nu puteam să-nţeleg
Poem cu îngerar
Poem cu popă papistaş
Regăsirile mele
Spuneţi-mi cum vreţi
Toate-s pe dos
Un tramvai fără rost, fără cai…


 

Albastrul din albastru

Lui Mihai Mărgineanu

Dă, Doamne, să mă calce un submarin albastru,
să-mi taie carnea-n două şi rânjetul în şase,
în nouă nemurirea când s-o târî pe strasse
molatică şi curvă plătită cu-n piastru,
să-mi intre peştii-n vise şi visele în oase
şi oasele în trupul de împrumut, din paie,
purtat până la mine de un dricar, să-mi taie,
să-mi taie submarinul plutirile borţoase,
târâşul să-mi rămână întreg, să-mi prisosească,
cohortele de gânduri să latre răguşite
în limba lui Cervantes la stelele smintite,
printre meduze flasce bodegile să crească
cu spirt din ţâţe sterpe îngeri din alabastru,
iar marea-nvârtoşată, fierbinte ca o supă
să-mi măture neurma, să-mi sfârtece, să-mi rupă,
să-mi taie submarinul albastrul din albastru.

 

Am rupt un colţ de lume

Am rupt un colţ de lume, l-am înmuiat în lapte
Să îl albesc, să pară alt colţ din altă lume
Una în care-adesea sunt înhămate şoapte
La galbene tramvaie de lemn crescute-n brume
Şi-n care toate zboară, copaci imponderabili,
Femei cu-aripi de flutur, stângace, dar uşoare
Toate plutesc, fanfara, jandarmii cei amabili,
Turnul cu ceas, brutarul, pisicile de mare
Alături de barcazuri şi de corali, iubita,
Ca puful păpădiei, doi rinoceri, maimuţe,
Un circ întreg nesincer, clovni cu nemiluita,
Ca într-un straniu teatru shakespearean, căruţe,
Şi caii lor scheletici, eu priponit de gleznă
Cu un crâmpei de moarte, aerostat penibil
Nedescărnat de lesturi, înconjurat de beznă,
Zâmbind amar la gândul c-o să devin tangibil
Să mă atingă luna, să mă sărute norii
De stele pâlpâinde să-mi reazem nemurirea,
Iluzie parşivă, să-mi scuture cocorii
Zăpezile din suflet când mi-or vesti pieirea
Şi-atunci cealaltă lume care-mi priveşte mută
De jos tălpile duse se va albi cuminte
La rându-i, iar ninsoarea mea pură, absolută
Îi va scuti pe semeni să-şi cumpere veşminte…

 

Aparenţe

Aparent, toate femeile sunt femei
unele aşa şi rămân toată viaţa lor,
ipostază altfel destul de plictisitoare,
asemenea celei de statuie,
numai că ele nu se plâng, cel mai probabil din neştiinţă.
În ciuda înfăţişării,
(poartă rochii vaporoase, un fel de vânturi primăvăratice,
au părul strâns în coc şi fredonează refrene din şansonete),
sunt de fapt, nişte poeme neîncepute
şi atunci când, e drept, destul de rar,
unora dintre ele li se întâmplă, nu se ştie din ce motive,
să fie remarcate de vreun poet miop
devin poeme de-adevăratelea,
adică nişte aglomerări de cuvinte şi de suspine cu iz de toamnă,
de multe ori de neînţeles,
care, culmea, nici măcar nu pot fi mângâiate,
iar strânse în braţe nici atât.
Când, luaţi de val, inspirându-se de la îndrăgostiţii de rând, încearcă asta,
poeţii se trezesc îmbrăţişaţi cu ei înşişi,
în timp ce ele cred că acest lucru s-a petrecut aievea.

 

Aş vrea să uit de tine…

Aş vrea să uit de tine ca de-un război pierdut
Să îţi colind amnezic ungherele călare
Pe-o bicicletă verde cu roţi de împrumut,
Să mă-ntâlnesc cu mine arzând în felinare
Din fier forjat şi fontă pe străzile înguste
Care brăzdează tainic şi-ntortocheat ca viaţa
Lăuntrul tău cu-arome aduse de prin puste
De vânturi cărăuşe, să umblu ca paiaţa
Gătit în caraghioase şi galbene livrele
Asemeni unui gingaş afon canar pe care
-l visează colivia cântând printre zăbrele,
Să nu ştiu dacă noaptea de iarnă te mai doare
Sau dacă faetonul ce m-aştepta la poartă
Mă mai aşteaptă încă, oraşul tău mă-nghite
Cu tot cu amnezie, neaşteptată soartă
Căzută cu ninsoarea, din ceruri, pe şoptite…

 

Ca de fluture, şoldul…

Mi-ai astupat ferestrele
Şi mi-ai priponit visele, buiestrele
Mi-ai ascultat tăcerile,
Dar mi-ai citit de-a-ndoaselea vrerile
Mi-ai gelozit cabaretele
Şi mi-ai zgâriat cu ochiul peretele
Mi-ai omorât ispăşirile
Dar mi-ai locuit pieziş amintirile
Mi-ai încălcat poruncile
Şi mi-ai cotropit despletită luncile
Mi-ai buimăcit nebună nordul
Şi mi-ai sărutat, ca de fluture, şoldul
Mi-ai descântat judecăţile
Şi mi-ai zădărnicit, rea, niciodăţile.

 

Ca un canar visat de colivie

Un înger lustragiu îmi ţintuieşte
bombeurile vieţii cu privirea
şi-mi aranjează gheatra şmechereşte
pe osul care-ncalţă strâmb pieirea
peronul verde, -ngust şi metafizic,
ce colorit de papagal penibil,
îşi scoate-n faţă impiegatul ftizic
cu şapca roasă de-un convoi credibil
de mucede vagoane strecurate
prin dosul gării unde urinează
din cinci în cinci minute câte-un frate
de înger lustragiu cu o fofează
în loc de aripi, larve de beţie,
trenul e şchiop şi pute-a aşteptare
ca un canar visat de colivie
eu, călătorul imposibil, oare
cât voi mai sta cu oasele-amorţite
şi ce bacşiş i-oi scutura-n beretă
văcsuitorului de piei plătite
pe când erau doar porc din sfânta chetă
făcută pe furiş de popi de pică
scurşi prin tulumbe lungi din anterie,
de-atâta lustruială îmi abdică
plecările. Rămân butaforie…

 

Când îmi vor creşte aripi…

Când îmi vor creşte aripi şi cred că mi se-ntâmplă
Curând, în viaţa asta, mă-nţeapă omoplaţii
Mă voi sui la ceruri să-mi pun o stea pe tâmplă
Ca un miner lămpaşul, se vor zgâi juraţii
Care disecă taine şi-mi vor nega ’nălţarea
Crezând că telescopul atins de miopie
Îi minte ca pe curve şi că aş fi doar zarea,
Nimic mai mult, iar zarea e numai o fâşie
De nu ştiu ce, de aer, adică de nimica
În niciun caz de carne ori poate-ar fi vreo vină
Purtată de arhangheli sau dacă nu, pisica
Cu-atâtea vieţi în cârcă adulmecând lumină
N-o să-mi mai fie trenciul de vreun folos, iubita
Nu-mi va putea cuprinde cum se cuvine trupul
Când voi veni cu toamna să scuip pe recuzita
Unui spectacol jalnic pe care-l tot dă zdupul
Pe care-l ştim de „lume”, acea adunătură
De putrede ursite citite în ţărână
Din nefireşti landouri mă vor privi cu ură
Piloţii de planoare, şomeri după furtună
Voi hoinări bezmetic prin veacul căţelandru
Alăturea de păsări, precum un pierde-vară
Iar strâmta galaxie m-o sugruma mai tandru
Decât orice amantă cu mâini gălbui de ceară
Ca-ntr-un tablou de Bruegel pământul cât o nucă
Îmi va părea, iar marea o lacrimă scăpată
Din ochiul meu de sticlă umplut cu dor de ducă
Deja mi-au dat tuleie, vă las. Pe altădată !

 

Când poezia doare…

Când poezia doare precum uitarea, noi,
Poeţii fără trupuri, îmbărbătaţi de ploi
Ne-nchidem în aziluri, pe vremuri pensiuni,
Să ne trateze medici cu feţe de nebuni
Ce cântă-ncet prohodul şi se visează sfinţi
În nopţile cu lună, dar ei se cred cuminţi
Bombe cu ceas în piepturi ne ticăie afon
Chirurgii ne cos plânsul cu-n ac de patefon
Şi-n vremea asta numai pereţii mai vorbesc
Pe nas, ca protopopii când învieri vestesc
Mâncăm doar supe limpezi în care-noată lin
Gânduri cu gust de peşte şi-aromă de pelin
Din miez de pâine acră nu modelăm femei,
Ci cruci, caleşti sau zaruri, dar mai cu seamă chei
Aceste chei ciudate le înşirăm la brâu
Pe frânghii împletite din lujere de grâu
Sperând c-o să deschidem cu ele porţi de rai
Să năvălim acolo călări pe piei de cai,
Dormim în paturi albe, ne învelim cu vini
Şi-amurguri refuzate prin vămi de nişte crini
Primim de nu ştiu unde cu litere din ziar
Tăiate pe-ntuneric, pesemne în vreun far,
Ameninţări cu viaţa, le ignorăm semeţi,
Mândri de boala noastră dospind în dimineţi…

 

Chiar dacă nu există Dumnezeu…

Chiar dacă nu există Dumnezeu
nici doi bănuţi nu costă să-mi fac unul
din plastilină şi să trag cu tunul
în cei ce îl înjură, cum sunt eu,
cu el de mână m-oi da-n lanţuri joia
la bâlciul din islaz, o nebunie,
şi-om merge la bordelul din ’napoia
sulemenitei tărgi de năsălie
ne-om beţivi în crâşme insalubre
uitaţi de relele cu nas de ceară
cântând pe două voci imnuri lugubre
pentru ibovnice de-odinioară,
l-oi scoate de urechi dintr-un joben
ca pe un iepure de circ în faţa
necredincioşilor cu cap de ren
fătaţi la şapte zile de paiaţa
care îşi spune cu emfază „lume”,
o ştoarfă deşelată şi purie,
iar înspre zori vom fi deja postume,
ne vor citi cu ochi de bisturie
fiinţe-timp, nici ele nişte sfinte,
într-un târziu cu moartea prinsă-n oase
din trupul meu s-or înălţa cuvinte
şi voi le veţi chema la parastase,
acolo vor veni alţi filozofi
cu cruci în sânge, traficanţi de taine
ascunse sub pretextul unor haine
şi-n lutul lipicios de pe pantofi.

Chiar dacă nu există Dumnezeu
sunt priceput destul să-mi fabric unul,
să-l plimb în ricşă şi să-l fac ateu,
apoi să mă prezint : Pascal Nebunul.

 

Cum vrei să ţii o insulă în braţe?…

Cum vrei să ţii o insulă în braţe,
Iubita mea, n-o vei putea cuprinde
Din mii de scoici te-or renega paiaţe,
Meduze cârtitoare, aburinde
Şi alte mii de măşti scânteietoare
Din colonii rozalbe de mărgean
Ce mucavale ţi-or respinge oare
Îmbrăţişarea, ifos de ocean,
Te-or înţepa în piept catarge ’nalte
Şi baracudele-ţi vor prinde sânii
În colţii lor, obligatorii halte
Pe drumul către rege, iar nebunii,
Columbi născocitori de Navidade,
De Guadalupe înflorind aiurea
Te vor împinge-n false ambuscade
Ascunse de-ntuneric, în pădurea
De crâncene iluzii veştejite
Ce mă-nconjură ca pe-un ţărm mareea
Nu-ţi vor ajunge braţele uimite
Şi dacă da, o să te crezi femeia –
Ecuator, eu, înţesat de faruri
Ce pâlpâie în caşaloţi bentonici
Ieşiţi la plajă printre avataruri
Pe pielea mea, obezi, miopi, agonici
Voi asmuţi furtuni cu ochi de câine
Spre larg să îţi sfâşie zarea-ntoarsă
Cu sărătura ei cu gust de mâine.
Vei socoti că insula e-o farsă…

 

Dacă sunt…

Dacă sunt, unde sunt
în ce cânt
în ce gând
în ce rost muribund
în ce cuget plăpând
descărnat de curând
dacă sunt, până când ?

Dacă sunt, eu ce sunt
un mărunt
amănunt
un mereu doar secund
dumnezei înjurând
ori vreun geamăt imund
ăsta sunt, asta sunt?…

Dacă sunt, din ce sunt
din descânt
din pământ
din dezgustul fecund
colcăind furibund
într-un timp ne-afund
din ce sunt, până când?

Dacă sunt, cine sunt
vreun cuvânt
de nesfânt
vreun pascal fredonând
în swahili, vreun rând
vreun temei de mormânt
dacă sunt, de ce sunt?

 

Eu, Nietzscheanul

Nu era chiar niciun secret,
ştiam că mă iubeşte doar pentru că nu sunt întreg şi ca să-mi poată adăuga a treia mână
sau mai ştiu eu ce,
aşadar numai ca sa fiu aşa cum mă vedea ea,
nu o dată m-am trezit dimineaţa altfel decât mă culcasem
cu o aripă de fluture lipită stângaci pe umărul dezgolit de furtuna din zori,
cu tatuaje făcute cu pixul sau doar cu ochiul ei drept,
mi-a desenat încă o inimă, un catarg cu velele rupte,
într-o seară, făcând pe filozoafa, lucru ce-i dădea un aer fermecător de caraghios,
după ce mi-a aruncat aiureala „eşti exponentul unei lumi fără păcat aflată sub dictatura
iubirii”
la lumina unor lumânări de tort a pus la cale un soi de ceremonie de sanctificare
ori, mai degrabă, de nesanctificare
alăturând numelui meu pe acela de Nietzscheanul, ca Tesviteanul bunăoară,
astfel că în toate calendarele cu nesfinţi veţi da de mine astfel,
nu era atât de fraieră încât să nu-şi dea seama că nu sunt eu însumi, ci doar căutarea,
de aceea ea îmi şi zicea „alteritatea ta”
„sunt ceea ce scriu”, am recunoscut, „aşa că las-o baltă cu declaraţiile tale de dragoste,
pietrele amfiteatrului, obloanele prăvăliilor, macadamul,
toate amantele le ştiu pe de rost şi le declamă fornăitor,
iar tu mă minţi spunându-mi că e ecoul”,
eu de fapt nici n-am iubită,
e doar o cascadă care curge din cer şi de aceea pare nespus de înaltă
îi înălţam ode şi-mi venea tare greu,
pentru asta mă foloseam de zmeie din hârtie japoneză
doar că se întâmpla ca din cauza greutăţii culorilor să nu se înalţe îndeajuns
deseori în drum dădeam de stele şi le dăruiam lor,
uneori ea se apleca până la înălţimea turnului meu cu ceas
unde stăteam adesea cu porumbeii recitându-le în limba lor guruită balade medievale
şi mă întreba despre bârfele din oraş, dacă a sunat coafeza sau dacă a venit lăptăreasa,
eu îi povesteam despre ultimele ploi şi despre brunul glazurat al olanelor ude
nu rareori era aşa de strălucitoare încât devenea peste noapte oglindă
cu timpul însă a obosit, învinsă de scălâmbăielile mele şi de neputinţa
de-a-mi reflecta abstractul
ea mai era şi un deal cu peri şi cireşi care înfloreau nătângi, în miezul iernii,
se supăra când îi spuneam că iubirea nu e decât un gen literar
„eşti nebun, adică îmbrăţişarea mea e literatură, vrei să zici”
colinda înlăuntrul meu cu un felinar aprins crezând că sunt lumea
şi cum nici ea nu era cine credeam eu că este, nici eu nu eram lumea,
emigrase în mine dintr-o întâmplare
profitând de talentul meu neobişnuit de-a mă îndrăgosti de lucruri care nu există,
dar eu le iubesc pentru că le văd şi le socot vrednice de iubirea mea,
şi port dragostea cu fala cu care în copilărie purtam spielhozenurile noi
mă mai întreba cât de departe e timpul sau cât adevăr poate încăpea într-un sceptic
nu-i răspundeam, o ameninţam că o să-mi pun capăt nopţilor
amicii mă ironizau la cafenea că am o iubită care nu există
şi că umblu aiurea cu scheletul unei toamne sub braţ, într-o cutie de vioară
apoi mă iscodeau despre lungimea picioarelor ei
până şi peştii din acvariul de după uşă îmi puneau indiscreţi întrebări,
să te ferească Dumnezeu de indiscreţia peştilor,
mie nici nu-mi trebuie iubită, vreau doar să am pentru cine să-mi trag, la o adică,
un glonţ in cap…

 

Îngeri poştaşi cu goarne

În iernile în care şi marea mai îngheaţă
Vin patinând spre mine pe oase de balene
Îngeri poştaşi cu goarne şi îmbrăcaţi în ceaţă,
Asemeni unei toamne bogată-n coţofene
Aceleaşi veşti rescrise mereu de-aceeaşi mână
Pe foi îngălbenite de-atâta nostalgie
Mi le aduc în portul din mica mea lagună
Pe care-o cred, săracii, doar o butaforie
Se-opresc tăcuţi la birtul în care pe sub mese
Cu ochi de sepii câinii uitării se desfată
Şi latră-n gând ca gândul înnobilaţi de lese
Iar îngerii bezmetici cu-agheazmă se îmbată
Îşi scot cu mâini febrile patinele de care
Stau agăţate tandru priviri de aterine
Şi dănţuiesc cadriluri în pas de lipitoare
Până spre zorii morţii plutind în zepeline
Atunci îmi lasă plicul burtos ca o galeră
Doldora de suspine pe colţul unei stele
Aflată-n loc de sfeşnic şi pleacă spre o eră
De unde să se-ntoarcă, mai mulţi, mai plini de rele…

 

Întrebări fără sens

Rămăsesem în afara trupului,
aşa cum rămâi pe peron în urma trenului care tocmai a plecat,
era mai bine,
în plus de asta mă bărbieream cu mai multă uşurinţă
nemaisocotind că eram propriul meu garderobier
căruia nu eram nevoit să-i las bacşiş
în timpul liber lăsat ca rest de la vreo nemurire ratată scriam poezii
cu mesteceni şi cai în care era vorba doar despre mine
şi umblam prin cafenele uitate prin toamne doldora de răspântii
acolo întâlneam adeseori un pictor bătrân
care părea că ştie numele şi rostul tuturor culorilor
(aveam să constat mai târziu că habar n-avea)
mă întreba ce fac
„cad”, îi răspundeam, „nimic altceva,
numai că alţii cred că zbor şi-mi fac cu mâna cum fac copii avioanelor”
ceilalţi clienţi râdeau de mine şuşotind că metafizica e animalul meu de companie,
într-atât de sărac aş fi, ori că iubita mă părăsise,
aşa şi era, se întâmplase în ziua în care îi spusesem
„noi suntem doi sau suntem trei sau suntem unul, ne întrupăm în altul şi astfel nu mai suntem,
asta e dragostea, draga mea, un soi de moarte”
nu-i plăcuse chestia asta cu moartea, am lăsat-o să plece
o altă înfrângere cu gust dulceag-amărui de izbândă,
ducă-se, mi-am zis, o bezmetică asemenea unei religii văduve de cer.
Deşi de-o seamă cu gândul, pictorul nu fusese în stare să-mi spună ce culoare are sufletul,
aşa cum nici măcelarul nu reuşise să mă lămurească de ce carnea absolutului e plină de vânătăi
şi miroase-a mistreţ ucis în amurg
„întrebări fără sens”, bombăneau,
lucru ce mă făcea să cred că până la mine omenirea o dusese mult mai confortabil;
oricum, mă străduiam să fiu fericit în înţelesul pe care-l găseam eu fericirii
şi să fac ceea ce nu este…

 

Las vouă

Las doaga mea cea spartă surorii dinspre lună
lui Breugel îi las nordul, lui Hegel o iepşună
s-o călărească ţanţoş când s-o-nturna din moarte
la Stuttgart, cu fanfare şi prapuri, cu pancarte
scrise stângaci în greacă cu litere de-o şchioapă
vestind o altă lume în care să încapă
ca într-un raft de scânduri doar filozofi şi gâze
lui Kierkegaard, danezul, zâmbetul de pe buze,
vestonul meu cel verde din catifea reiată
pe care să-l îmbrace doar lunea şi-o cravată
la fel de verde, lungă de la un ţărm la altul
iubitei îi las dorul întruchipând înaltul
de care să-şi atârne oglinzile perfide
pline de stele moarte lucind a crisalide
busola, telescopul şi farul fără mare
le va primi în grijă frizerul, şi-o mirare
pe care s-o-nrămeze în lemn de tei, icoană
lăsaţi-l să se-nchine la ea, e doar o toană
visele mele-ntoarse pe dos ca nişte haine,
nefericirea şuie, monoclul, zeci de taine
lătrând pe înfundate le voi lăsa, fireşte,
prin testament, cu limbă de moarte unui peşte,
scalarul gri din bolul de sticlă albăstruie
înotător de-a-ndoase cu largi mişcări silhuie
poemele nescrise, coroana de hârtie,
boită cu cerneluri, tot lui, şi o tichie
care-mi ţinea ascunse cirezile de gânduri,
notarul mă tot crede nebun, ca-n alte rânduri
„dar urma-ţi va rămâne tot grea şi-ntortocheată,
de ce n-o iei cu tine ?”, „nu pot, mă strânge-o gheată…”

 

M-am întrebat mereu

M-am întrebat mereu de ce-am trei ochi
de trei culori, de ce am părul verde,
sângele-albastru, oare ce deochi
mă însoţeşte umbră şi mă pierde
de ce-am picioarele până la lună
şi-mi înfloresc ca portocalii, albe
printre catarge putrede-n lagună
de ce-am singurătăţile rozalbe,
de ce-am cinci mâini orange în loc de două
şi şapte degete la fiecare
de ce am lacrimi gri în loc de rouă
şi îngeri mov cu firi întrebătoare
de ce mi-e nordul sud şi pielea smeadă,
megalomanele înfrângeri, doruri.
soarta zurlie, şuie nostimadă
ori reumatismele acute, roz fioruri…

 

Mă ştii…

Mă ştii aşa cum sunt şi cum nu sunt
Urzeală încurcată, întâmplare
Nepovestită, vag aromitoare,
Neînţeles, uimire, necuvânt

Dar de-ai afla că sunt aşa cum sunt
Tomnatic stol de suferinţi nătânge
Dresor ratat de neînstări pursânge
M-ai face verb de vrajă-n vreun descânt ?

Şi dacă sunt atunci când nici nu sunt
Părere întrupată-n nefiinţă,
Mort nenăscut, delir, nesocotinţă
De ce-ai mai vrea să fiu dacă tot sunt ?

 

N-o să găsiţi atâtea stele

Lui Emil Lungeanu

„Nu crezi că în versurile tale e prea multă filozofie ?”
întrebarea asta mi-o pune tot mai des în ultima vreme :
şi în dimineţile lăbărţate de iarnă
şi în serile zbuciumate de vară
şi toamna, când totul miroase a mucava umedă
„ai căpătat zâmbetul lui Socrate, surghiunitule”,
(alintul ăsta mi s-a tras dintr-o noapte grea
ca un păcat greu de iertat în care i-am mărturisit că
abia aştept să se aleagă praful de dragostea noastră –
„numai iubirile neîmplinite au rămas, draga mea,
pe când celelalte au fost uitate până şi de cei care au eşuat în ele”)
„cum m-ai putea săruta cu un astfel de zâmbet,
aş arăta ca o paparudă apoi pe stradă spre ironia tuturor prăvăliaşilor
ori a amantelor tale neştiute nici măcar de ele însele”,
„dar tu cum ai putea crede că mă deschizi ca pe o conservă”
(oricum, ar fi găsit, claie peste grămadă, zeci de mii de cuvinte
şi de înţelesuri neînţelese şi m-ar fi închis degrabă la loc)
„sau să mă desfaci ca pe o portocală”,
mă intrigă încăpăţânarea ei de-a încerca să-mi tălmăcească gândurile,
ar fi vrut să călătorească înlăuntrul meu de parcă aş fi fost o peşteră
„în zadar îmi vorbeşti despre consistenţa aparte a nefericirii”, îmi zicea,
şi-ar fi dorit să mă grăniţuiască, aşa cum îmi doresc eu acelaşi lucru cu cerul,
mă certa că sunt prieten la cataramă cu toţi crucificaţii şi alţi mameluci gata să moară
pentru vreo obsesie fără noimă,
mă mai certa că trăiesc cu neasemuită voluptate doar drama
şi sclavia feroce, dar dulce a cuvântului,
însă cel mai tare o durea că nu scriu poezie ca toată lumea:
despre amor, despre flori, despre stele
i-am amintit de versurile despre dragostea de abis,
de cele despre florile cuielor dintre tendoane,
„e drept, despre stele am scris mai puţin, dar îţi promit o poezie care va începe astfel:
n-o să găsiţi atâtea stele
încât să mă-ngropaţi în ele…”

 

Nu puteam să-nţeleg

Nu puteam să-nţeleg cum stă osul sub carne,
ce blestem îl apasă să suporte tăcut
îndurând umilinţa unui melc fără coarne
târâtor anevoie printr-un veac prefăcut
Nu puteam să-nţeleg de ce doare plutirea
ca o cruntă tortură născocită de popi,
ca o rană sărată, ca un gol, ca psaltirea
recitită-n răstimpuri de eretici miopi
Nu puteam să-nţeleg câte ceruri există
şi de ce fiecare nu îl are pe-al său
chiar de-ar fi să măsoare numai cât o batistă
năclăită de stele ca un geam de hublou
Nu puteam să-nţeleg care far mă încape
ca o haină lălâie şi din care ocean
vreo armadă de vise şi-ar croi peste ape
drumuri lungi către mine, s-acosteze în van
Nu puteam să-nţeleg de ce cântă copacii
sunt viori sau sunt arbori şi cum fabrică flori,
lemn de cruci, de corăbii, de ce-i tulbură macii
când răsar printre iarbă pe sub ei, trecători
Nu puteam să-nţeleg care umbră mă muşcă
pe furiş de călcâie sau ce câine dalmat
îmi adulmecă urma, presărând praf de puşcă
pân’ la portul din mine unde zac exilat.

 

Poem cu îngerar

„Eşti plin de vise”, mi-a zis de parcă aş fi fost plin de râie,
„sunt”, i-am răspuns, „de aceea şi plutesc aşa, ca o văcuţă gonflabilă din reclame”
„şi de paradoxuri desăvârşite”
„şi de gol”, adaug zâmbind,
e nevoită să-mi dea dreptate, deşi nu-i convine deloc: „mda…”
Aşa începea mai mereu cearta noastră
un fel de război de o sută de ani,
îmi reproşa că pun cuvintele acolo unde nu te aştepţi
şi caută cu săptămânile până să-mi poată spune ceva,
că de multe ori plec pe neaşteptate
lăsând rezemat de geam între muşcatele rozalii un carton de la o cutie de pantofi
înfăţişând o siluetă incertă pe care scrie „eu”
că-l mângâi mai des pe Montaigne, motanul, decât pe ea,
se enervează la culme când găseşte lipit cu buburuza cu magnet
de uşa frigiderului un bilet din hârtie galbenă caligrafiat artistic :
„sunt cu Cervantes la băutură”,
„o să scot odată şi odată în stradă frigiderul acesta nenorocit
în care-ţi ţii morţii din romanele alea de care nu te mai apuci”
în paranteză fie spus sunt cel mai prolific autor de cărţi nescrise
şi mai are o mie de motive pentru care-mi scoate ochii
că sunt mai mult o întrezărire decât altceva
„te caut înnebunită prin pădurile tale cu arbori parazitaţi de licheni mincinoşi
ca pe trufe, din câinii sângelui meu n-au mai rămas decât pieile”
„mă gândesc că ar trebui tăbăciţi”, glumesc,
„când ţi se întâmplă din joi în Paşte să stai acasă
nu faci altceva decât să stai cu ochii aţintiţi ore întregi în îngerarul ăla blestemat”
(un fel de insectar, dar cu îngeri)
„rebotezi şi reinventezi totul doar ca să-mi faci în ciudă
ţi-am mărturisit că sunt fericită atunci când,
atât de rar,
binevoieşti să-mi striveşti incertitudinile,
iar tu mi-ai spus că fericirea e doar iluzia împlinirii
şi că singura împlinire mai de soi e moartea
toate prietenele mele au câte un iubit,
doar eu sunt îndrăgostită de o infinitate de gânduri cu nume de stradă.”
Nu greşeşte prea mult, am atâtea cusururi încât uneori par o lume întreagă…

 

Poem cu popă papistaş

„Neantul o fi totuna cu infinitul ?”
asta mă întreba de fiecare dată vecinul meu când ne întâlneam
era popă papistaş, însă mergea pe bicicletă şi fuma
nu aştepta niciodată răspunsurile mele, care oricum erau tot întrebări:
„cine e bunul şi cine e nebunul dintre noi doi”
sau „cât om poate cuprinde între vămile lui un poet”
„depinde câte morţi are”, răspundea
„să zicem că două – una pentru mine şi alta pentru mine însumi”,
„atunci înseamnă că jumătate din poet e om”
„poate că ar trebui să ţii cont, sfinţia ta,
că distanţa dintre poet şi moarte este mai mică decât între alţi oameni şi moarte”
îmi spunea că acela care înţelege are aripi
şi suna, aşa tărăgănat şi melodios, ca un verset
dar mie, îngerii, de pildă, nu mi se păreau din cale afară de înţelegători,
poate şi de aceea îi socoteam un fel de insecte
plecam de acasă cu anii lăsând cărţile mele să se scrie singure,
însă când mă întorceam el se purta la fel de firesc ca atunci când ne întâlneam zilnic
văzându-mă încercănat mă dojenea
„eşti demodat, plânsul nu se mai poartă de ceva vreme”
bănuia că mi se trage de la femeile inventate de mine
„iubirea e treabă de câini, părinte, mi-a mâncat toată biografia
până ce am devenit eu însumi iubire, de aceea am ochii înlăcrimaţi”
nu mai zicea nimic, mormăia doar ceva de neînţeles şi pleca.
De când citisem într-o noapte „Eseu despre dragoste” al lui Ortega y Gasset
ajunsesem să-i zic filozofului y Basset
spre indignarea nevestei preotului care avea un astfel de câine…

 

Regăsirile mele

Regăsirile mele au dinţi moi ca de lapte
la răscruci mă pândesc deghizate în şoapte
şi-mi pun noaptea în cap jefuindu-mă tandru
de iubiri neiubite cu aromă de leandru
au complici nişte îngeri cu elitre de ceară
efemeri, fără carne, mă somează-ntr-o doară
le răspund că mi-au luat tot ce am şi că trupul
îmi e dat împrumut să-l preumblu prin zdupul
cu pretenţii de stea, „vi-l voi da şi pe-acesta
în curând, să pornească, sus în ceruri fiesta
fără aste poveri voi zburda împrejurul
galaxiei cu meri înfloriţi, calamburul
întâmplării-l veţi soarbe ca pe-un suc de cucută
e dulceag şi amar, mai sorbiţi înc-o flută
şi-ncă una, degeaba, nu-i veţi prinde voi gustul
înţelesul lui tainic, străveziu precum mustul
dintr-o vie albastră din ţinuturi visate
cultivată-n răstimpuri pe un deal de păcate…

 

Spuneţi-mi cum vreţi

Spuneţi-mi cum vreţi, „poetu’ lu’ peşte”,
Dar lăsaţi-mi lucirea şi solzii
Am atâtea vieţi cât voi deşte
Chiar cu cinşpe mai mult şi-mi mai creşte
Încă una într-o stea de nămol, zi
Tu, cer, dac-o ştii, dacă nu, taci şi-ndură
Ce de nopţi nemainopţi mai pot fi
Cu lămpaşe de soare pe gură
Aruncaţi de pomană, fără ţintă harponul
S-ar putea să loviţi vreun înger
Ca o lutră scafandru, odgonul
V-ar ţinti cu arsură de fulger
Mai lăsaţi-mi uimirea să meargă
Zăbălită, înainte-n buiestru
Iar poetu’ lu’ peşte pe targă
După ea, ca un astru terestru…

 

Toate-s pe dos

Toate-s pe dos, mi-e steaua ‘naltă
mi-e soclul rece, ochiul mi-e daltă
scribii-mi sunt râncezi, miros a baltă
iubita râde, mă crede haltă
trenul nechează-ntr-o limbă moartă
soarta nu-i soartă, este nesoartă
rostul nerost, poarta nepoartă
viaţa neviaţă, o chintă spartă,
toate-s aiurea, flaşneta rage
cosesc la îngeri, ei cad poloage
îi pun cu grijă în sarcofage
fluturi cu săbii, zboruri oloage…

 

Un tramvai fără rost, fără cai…

Mă cotropea adeseori iubita
uneori cu veacul, alteori cu clipita
îmi fremătau lanurile de levănţică
sub paşii ei nefireşti, nepricepuţi, de furnică,
sau săltaţi, hurducăiţi, de faeton
de bon ton,
foşneau, ea-mi vorbea
mângâindu-mă ca un orb mă citea,
„n-am vreme de rimele tale scrise,
pocinoage promise,
de ce-ar fi altfel decât pielea ta,
amiroase şi fistic şi halva ?…”
eu tăceam
strivit sub un geam,
răstignit de atingerea tălpilor ei,
fără temei,
caraghios ca un galben Iisus mâzgălit de Gauguin,
conductorul de tren,
„eşti singur în propriul tău grai
un tramvai fără rost, fără cai,
şuier şi foşnet şi murmur şi taină şi vaiet, rumoare,
un nonsens, doar o boare,
vino la mine”, “nu, n-o să vin,
de ce-ai mai avea, sângerând abundent, înc-un spin ?…”