Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini (2010)

Versurile postate aici sunt numai o parte din cele care alcătuiesc acest volum.

Adresa ta…
Am călărit cu Don Quijote veacul…
Am fost geambaş de vise…
Am meşteșug de ataman sadea…
Constructor fiind
Eram o jucărie ruginită…
Eşti…
Eu nu vreau zei din tablă
Gâlceava mea cu Haydn sau despre „Romanţa pentru clopot la patru mâini”
Greşelile mele
Iarna
Identitate
Înţelepciune
Îmi sprijin rostul în sictir…
În dimpotriva raiului
În mlaştini puturoase şi acre ară morţii…
Întrebări
Îţi scriu avan
Mă doare-n cot!
Melcii mei…
Mormântul meu va geme de secrete…
Muză recitând
Nu-mi plimb făţărnicia în lesă…
Rugă către muză
S-ajung să pipăi taina
Să mă adulmeci ca ogarul
Un fel de gripă…


 

Adresa ta…

Abia aştept să te primesc în mine
Să vieţuieşti într-un cotlon de înger
Pe strada colţ cu strada sfântul Fulger
Ce unduie agale-ntre coline

Să fiu oraşul tău cu-aripi de fluturi
În care plouă toamna cu suspine
Uitate-n norii doldora de tine
Pictaţi pe cerul plin dintre săruturi

Să-mi calci aleile cu talpa moale
Printre cireşii rezemaţi de doruri
Ţesute cu argintul din fioruri
În nopţile fumate rotocoale

Iar gara mea să n-o mai cauţi seara
Că i-au murit şi trenul şi peronul
Şi aşteptarea şi acordeonul
Cu care îţi cântam „adio”, vara

La schitul ce-mi răsare-n tâmpla spartă
Să te închini înlăcrimată-n rouă
Icoana lui din lemn de tei să-ţi plouă
Cu mir şi lacrimi într-o limbă moartă

Să uiţi ce scrie-aiurea-n buletine
Cernelurile au minţit tot veacul
Cu „adevărul” lor tocmit de dracul,
Adresa ta este de-acuma: „mine”!…

 

Am călărit cu Don Quijote veacul…

Am călărit cu Don Quijote veacul
amar şi deghizat în Rosinantă,
ne-a însoţit mefistofelic dracul
cu cârca agăţată-n parapantă

Un licurici ne-a luminat galopul
prin negura părerilor nătânge,
noi ne-am holbat avizi cu periscopul
ascuns în perfuzoarele din sânge

Se travestise moartea într-o moară
şi ne pândea de după colţul crucii
să ne împlânte luna într-o seară
crescută strâmb în tremurul nălucii

Dar nu i-a reuşit deloc tertipul,
a dat-o-n caprifoi de gol flaşneta,
i-am smuls poznaş de sub carâmbi nisipul
luându-i trofeu clepsidra şi muscheta

Am colindat apoi flămânzi prin burguri,
în crâşme acre ne-am băut pitacii,
cerşetorit-am dragoste prin târguri
cântând de dor şi-alean cu pitpalacii

Piezişuri chioare ne-au umplut ponosul
amăgitoare-n dodii de coşmaruri,
muieri nurlii au tulburat prinosul
cătării Dulcineei pe sub faruri

Tânjind după perplexităţi aiurea
atotputernicindu-ne visarea
luptam cu spada, lancea şi securea
s-apropiem de ţoala noastră, zarea…

 

Am fost geambaş de vise…

Am fost geambaş de vise-n vieţi buimace
Fumate pe furiş pe sub podeţe,
Neguţător de piei prin iarmaroace
Ori bărbier de morţi în tinereţe,
Lumânărar, născocitor de toane,
Călău de zboruri, meşter de comete
Într-un garaj, sorbind marghilomane,
Şi jucător de treişpe la rulete,
Am fost sforar, înghiţitor de noduri,
De săbii ascuţite prin oboare
Sau cântăreţ bisat pe la prohoduri,
Tălmaci de zodii, vânzător de ziare,
Pescuitor de taine-n prostovoale,
Mâzgălitor fecund de epitafuri
Ce fluiera din Bach prin catedrale
Şi prin biserici, ori pe sub cearşafuri,
Am fost bufon, contrabandist de roluri,
Mijlocitor de cauze pierdute,
Negustorind căinţe moi, pristoluri,
Uimiri crescute printre pergamute,
Cărţi scrise tremurat, letopiseţe,
Tramvaie fără cai, acordeoane
Şi îngeri cu aripile glumeţe
Ieşite caraghios prin macferlane…

 

Am meşteșug de ataman sadea…

Am meşteşug de ataman sadea
Înşir carmace, strune şi chiostecuri,
Strecor prin ave delte şi cafea
Nădesc din gros cu trufe şi fursecuri

Pândesc prin copci deschise-n gheţuri moi
Printre utrenii mirosind a lotcă
Bacaliarii deghizaţi în ploi
Căzute toamna-n aburii din vodcă

Anghilele îşi vând la cherhana
Pe sulimanuri, ţărmul de Sargassă,
Barbunii strălucind a tinichea,
Pe stridii acre, solzii de angoasă

Un submarin cu branhii ruginii
Şi burdihanul înţesat de vise
Cerşeşte-n crânguri de corali, pustii,
Printre dorade, sâmburi de caise

În dimineţi boite cu catran
Cu un harpon meşteşugit din fulger
Încerc s-agăţ prin valuri de mărgean,
Dintr-un ostrov, dorsala unui înger…

 

Constructor fiind

am pus fereastră unui nor,
nu întâmplător îmi alesesem palatul,
un nor, fireşte, de mucava, de decor,
aşa cum, de altfel, avea întreg satul,
am auzit afară zgomote ciudate,
degeaba am sărit, eternul mâine,
cu certitudinile coafate
lătrase răguşit din câine…

 

Eram o jucărie ruginită…

Eram o jucărie ruginită
pierdută într-un secol fără cuget,
mă întorcea cu cheia o ursită
copilăroasă, proastă şi smintită,
eu ţopăiam, ca boul, după muget

Ispite adumbrite-n molitvelnic
îmi arvuneau parşive penitenţa
înscrisă strâmb în slove de pomelnic
răstălmăcită-n graiul nevremelnic
în care gângăvea afon potenţa

În zămisliri de neînstări drumeţe
îmi înţoleam destinul tras pe sfoară
şi-l măscăream cu vorbe şugubeţe
croite-n stihuri, pilde şi poveţe,
el mă credea sufleurul de o seară

Cu-n ochi cucernic şi cu altul şui
mă tot holbam prin telescoape chioare
la cerul pezevenghi, al nimănui,
o temniţă de stele amărui
nădăjduind aleanuri viitoare

Aşa că născoceam răscruci cu carul
pe care le-ndopam cu vinuri rare
răstălmăcite-n teascuri, scurse-n farul,
uitat la ţărmul unde osuarul
trecea prin pâine îndoieli fugare

Buimace gânduri călăreau instincte
cătând cu sârg lichenii pe dindosuri
şi urme de potcoave în cuvinte
şi-n florile, pretexte de morminte,
sădite-n pânde acre de prinosuri

Eram o jucărie îngropată
în vlaga zvonului de înălţare
înfipt în balamucul dinspre tată,
străbunul meu cu fruntea-nmiresmată
de seul behăind în lumânare…

 

Eşti…

Eşti sora mea născută printre rodii,
Eşti pana mea cu care scriu poveşti,
Eşti înţelesul rătăcit în dodii
Şi eşti firescul dintre nefireşti

Eşti fluturele care-mi umple raiul
Cu zborul lui tăcut pe la fereşti
În serile în care îmi beau ceaiul
Cu gândul dus la vieţile lumeşti

Eşti melcul ce-mi sărută frunza moale
În toamnele cu brume îngereşti
Cerşite verilor medievale
Pitite-aiurea-n merele domneşti

Eşti ruga înălţată în amurguri
Plimbate în buiestru cu caleşti
Pe străzile din burta unor burguri
De prin ţinuturi frânce sau nemţeşti

Eşti apa-n care noaptea, când sunt nufăr,
Mă bălăcesc de-a valma printre peşti,
Eşti lacătul ce mă închide cufăr
Şi piesa mea de puzzle lipsă eşti…

 

Eu nu vreau zei din tablă

Eu nu vreau zei din tablă cu pălării din fetru,
nici îngeraşi din zahăr cu boturi de nisetru,
sau să mă dau în lanţuri în ziua de Sân Petru.
Dar nici să m-acosteze vreo devenire beată
cu faţa-i de ruletă în aburi pomădată
vânzându-şi coşcoveala ce-i fojgăie-n erată,
ascunsă în scenarii de circ şi şuşanele,
frecându-şi crupa moale de golul dintre stele
înzorzonată toată în silogisme grele.
Nici în litanii grave nu vreau să-mi mut neviaţa
latentă, dar feroce, bolborosind în ceaţa
ce-mi populează-n şoaptă destinul ca paiaţa.

 

Gâlceava mea cu Haydn sau despre „Romanţa pentru clopot la patru mâini”

Mă enervam la culme,
aproape ca atunci când mi se rupea vârful creionului,
aproape, am zis,
de altfel mă gâlceveam cu Haydn de când ne ştiam,
ba că tatăl lui era rotar, iar al meu păgubaş,
ba că mama lui era bucătăreasă la cuhnia contelui Harrach,
iar a mea numai nebuna stelelor,
l-am pizmuit aiurea
până şi pentru nepăsarea sa maiestuoasă,
l-am împins de-a berbeleacul de pe scara tramcarului,
ne-am făcut unul altuia farse,
cu brioşe şi cu băşici de porc,
cu creuzete şi cu bufniţe şi cu nagâţi,
dar mai ales cu peruci,
el mă invidia într-atât
încât
nu rareori îşi punea peştele să ia forma golfului meu,
ce nebunie, Dumnezeule,
îi mânjeam cu magiun colţurile finitului
şi el îşi rezema bicicleta de luceafărul meu de ziuă,
ştiam că fiecare plânge ascuns după vreo uimire,
dar cel mai al naibii mă necăjeam joia,
atunci îşi găseau pescăruşii lui să se tragă de şireturi cu
cerul meu
strigându-l pe nume,
ne ciondăneam mereu pariind pe acelaşi fluture,
ni se întretăiau în draci potecile,
cele de la curtea prinţului cu nume unguresc,
era gătit în livrea ca o slugă,
bineînţeles că mă bufnea râsul văzându-l astfel,
şi cu toate astea, n-o să mă credeţi,
de câte ori îi citeam din poeziile mele,
nişte împreunări de dureri, de fapt,
compunea câte-un cvartet şi-l apuca filozofatul,
„moartea e doar o tăcere, prietene”,
„aiurea, poate o trecere” îi răspundeam,
şi mă aruncam în braţele iubitei mele de fum,
cea care mă dezmierda în nopţile de zid
„fiordul meu nebun, fiordul meu nebun”,
bănuindu-mă pe ascuns de naufragiul flotei ei de iluzii,
şi cu care cântam „Romanţa pentru clopot la patru mâini”,
opera mea de două parale,
mă rog, doi guldeni,
iar el râdea şi râdea lângă clavecin,
mă enervam la culme,
aproape ca atunci când mi se rupea vârful creionului,
aproape, am zis…

 

Greşelile mele

Greşelile mele sunt multe,
unele se numesc bâjbâieli, altele urzeli,
ciopor de dureri au lăsat,
uşor sângerânde, suportabile ca frigul rătăcit în martie,
dar, încărcat astfel, gătit, dacă vrei,
nu-mi pot ierta naivitatea de-a fi crezut că mi se cuvine
toamna,
aşa cum mi se cuvine suferinţa…

 

Iarna

În amintirea doamnei Constanţa Buzea

Mă tem că n-am să mă întorc vreodată
Busola mea nu mai indică nordul
Cu limba ei uitată-n beregată
Mi-arată doar îngheţul şi fiordul

Şi viscolul îmi va ascunde paşii
Printre nămeţii călărind pe reni,
Banchizele-mi vor vomita luntraşii
Cerându-mi dumnezei şi amundseni

Voi respira doar iarnă scandinavă,
Iar Grieg îmi va cânta ca lăutarul
Romanţa aiurită şi gângavă
La care plânge, ca nerodul, farul.

 

Identitate

Sunt Robinsonul meu şi-al nimănui
cu insula din suflet pustiită,
cu Dumnezeul agăţat de-un cui,
cu inima-n frigarea ruginită,

sunt mortul împlinit adus la mal
de marea tumultuoasă ca un drac
venită din amonte c-un canal
fetid şi tulbure, gătit în frac,

sunt exilatul călărind languste
lăsându-mi urma pe nisipul ud,
ele, desigur, îmbrăcate-n fuste,
iar eu, desigur, îmbrăcat în nud,

sunt sfântul care geme de stigmate
şi-a smirnă-mi pute carnea de pe oase,
sunt Magellan cu hărţile pătate
de scârna revărsată de pe vase…

 

Înţelepciune

Din singurătatea lor odioasă curcile mă imploră,
o istovitoare milă mă năpădeşte
„s-a dus finitul deplin, dragele mele pizme”,
le zic,
„aveţi dragoste prea mare de neant,
câinele s-a ţicnit şi se crede poet,
veţi fi satisfăcute,
dezbărarea de Dumnezeu produce ilaritate,
voi faceţi cum trebuie diferenţa
dintre „individ” şi „personaj”,
dintre râs şi batjocură,
drept care,
această diplomaţie a geamătului,
din durere şi nu din plăcere,
tăinuieşte interjecţiile apoteotice
ale întronării dreptăţii sub cupola circului.
O curcă mai tăcută,
cam vineţie la ochi,
dar cu penele văcsuite într-un verde papagal jenant, îmi zise:
„sunt sigură, domnul meu, că aveţi dreptate!”,
după care se întoarse cu ifos,
lucru ce-mi prilejui să observ,
nu cu prea multă mirare,
că pe o bucată de piele jumulită de fulgi,
avea tatuat, ca orice curcă iubitoare de Cioran:
„viaţa e o îndeletnicire de gânganie”…

 

Îmi sprijin rostul în sictir…

Îmi sprijin rostul în sictir
Şi-n plase lipsă-mi legăn mersul,
Balade-mi cântă la clavir
Hazliu, neantul abitir,
Uitând şi litera şi versul

Cu amăgeli sub coviltir
Mă-mbie haitele din ganguri
Să-mi vând grimasa de martir
Rânjind ca diavolu-n delir
Împletitorii muţi de ştreanguri

Şi chicotesc sub patrafir
Tânjind osânde preacurvite
Înfipte-n cuie de fachir
Nevolnicite-n cimitir
Printre coşciugele zgâite

Mă deghizez în trandafir
Cu spinul strămutat în farsă
Pândind la prejme de zefir
Din smoala luată chilipir
Pe-un rest de penitenţă stoarsă

Iubirea mea de pamplezir
Reconvertită în Caiafe
Prestează noaptea la tractir
Pe-un kil de sânge de satir
Cu sufletul prins în agrafe.

 

În dimpotriva raiului

În dimpotriva raiului nu plouă,
Căci toamna are-accesul interzis
Şi nici nu ninge când e lună nouă,
Iar iarba este verde de Paris

Aici nu cântă niciun greier vara
Doar patefoane fără căpătâi
Zgârie arii când se lasă seara
Din operete ale nimănui

Nu sunt privighetori, de unde zboruri
Sub cerul de hârtie stacojiu?
Doar vise dezosate după storuri
Şi crânguri mov cu arbori de sicriu

Fluturi bezmetici umblă în bastoane
Prin lanul de colivă – ce delir,
Şi-şi ţipă satisfacţia-n jargoane
Porcoase, într-un dialect ilir

În iodlere acute, trandafirii,
Rataţii unui univers captiv,
Îşi fac cu spinii proprii harachiri,
Un gest ce e-ndeobşte cam tardiv…

 

În mlaştini puturoase şi acre ară morţii…

În mlaştini puturoase şi acre ară morţii
Cu minutare lucii meşteşugite-n pluguri
Tresaltă caraghioase lăcustele sub juguri
Şi-njură birjăreşte nefericirea sorţii.
Răstoarnă-n brazde late cât mugurul de seară
Cernoziomuri mute de împliniri oloage
Nacele de baloane, suspine, monoloage,
Popor de râme groase, seminţe de secară,
Monocluri fără iris înfipte-n suveniruri
De vieţi închiriate cu ora, cu nevoia,
Etuiuri-copârşee din arbori de sequoia,
Umbrele, policandre sau zaţuri de la chinuri,
Catarge fără pânze, puținuri de corăbii,
Dureri hermafrodite şi-amarnic egolatre
Crescute-n matinee prin circuri, bâlciuri, teatre,
Privighetori ascunse în zăngănit de săbii.
Răstoarnă-n brazde luturi şi lespezi de argile,
Cravaşe nechezânde după jochei de greieri,
Femururi albicioase sau ţeste fără creieri,
Speranţe maladive din ere, nu şi zile,
Abace, cronometre, clepsidre, telescoape,
Coroane fără rege, tiare, măşti de claun,
Bolnave de artrită picioare lungi de scaun
Cioplite-n lemn de cedru prin constelaţii şchioape.
Răzbat din brazde aburi de conştiinţe macre
Gemânde în erate mai îndelungi ca viaţa
Nadiruri, morţi pribege, măturătoare-n piaţa
În care pe tarabe se vând nămoluri acre..

 

Întrebări

Când voi tăcea cu totul
Cin’ să ridice potul?
Acarul, matelotul,
Drezina, pachebotul,
Deşteptul, idiotul,
Ori poate caşalotul
Care-mi arată cotul
Şi ţipă ca fagotul?
Când voi trânti destinul
Cin’ să-mi sărute spinul?
Prea ’naltul, babuinul,
Cucuta, rozmarinul,
Sentimental rechinul,
Sau însuşi, hâtru chinul
Boit ca arlechinul
Ce-mi urinează-n vinul
Cu care-mi fac prea plinul?

 

Îţi scriu avan

Îţi scriu avan pe dosuri de icoane,
Pe nemurirea-mi răstignită-n toane,
Pe pleoapa oblonindu-ţi noaptea ochiul
Sec de lumină, îngânând deochiul
Nesocotitei surghiunite lacrimi
Scursă-n deşertul șperţuit de patimi,
Pe sânii-ţi lăstăriţi în zorii pizmei,
Pe gleznă, gât şi pe carâmbul cizmei,
Îţi scriu amar cu neînstări aldine
Dospite toamna-n vise orfeline,
Pe goarna patefonului, pe ziduri,
Pe miază-sud, pe răsărit, pe riduri,
Pe îngerul din vremuri nibelunge,
Uimit, pierdut, apter, golit de sânge.

 

Mă doare-n cot!

Mă doare-n cot de existenţă,
Mă doare-n paişpe de decenţă,
Mă doare-n brici că n-am un sfanţ,
Că mi-e bocancul fără branţ,
Mă doare-n temenea de dracul
Când şuieră ca pitpalacul,
Gătit în măşti de dindărături
Cu hoitul călărind pe mături,
Mă doare-n flendurita viaţă
Că n-am costume de paiaţă
Croite-n viclenii hapsâne
Leprozerite şi nebune,
Mă doare-n danie de lege
Şi drept în brăcinar de rege,
De naufragiul din ponoase
Sau calicitele foloase,
Mă doare-n har de socotinţă,
De curviştina necredinţă,
De gândul schingiuind scăparea
Negustorită ca putoarea,
Mă doare-n doagă de lumină,
De întristarea fără vină
Potcovărită printre iepe
Coclite-n zoaiele sirepe,
Mă doare-n ştreang de năsălie,
Mărgăritare pe tichie.
Şi-n testament mă doare spusa
Crucificată ca Iisusa
În veacul hârjonit de îngeri,
De clopotari şi de înfrângeri,
Şi nici de-aghiazmatar nu-mi pasă
Sau de tăişul de la coasă,
De cârcoteala din uimire,
De ghiftuita fericire
Zăngănitoare, dar subţire,
Însă mă doare de trăire !…

 

Melcii mei…

melcii mei,
aceia cărora tu nici nu le bănuieşti paşii,
nefiresc de curioşi îmi privesc miraţi respiraţia,
blândă ca un cântec de odinioară,
poate că frunzele uscate de atâta nesomn îi atrag,
cuvintele nu, aşa zic eu,
în tainica nelumină ei visează să zboare,
să devină archebuzieri sau aezi,
să le crească portocali în sânge ori să sărute adânc şi
pătimaş
arborii de cruce,
ei, melcii mei striviţi de talpa acră a destinului, paradoxal şi
tainic,
îmi mănâncă din palmă licurici,
crezând astfel că vor începe să lumineze cochiliile lor
sidefate, aidoma stelelor,
iar lumea îşi va imagina că a coborât cerul în grădina mea
cu gânduri poznaşe…

 

Mormântul meu va geme de secrete…

Mormântul meu va geme de secrete
Şi-o să se umfle-n pene ca păunul,
Eu sunt bufonul, el este nebunul,
Gătiţi în rochii strâmte de subrete
Vom ţopăi pe arii de rachete
Şi-om trage după lilieci cu tunul.

Gropari medaliaţi de viceregi
Ne vor privi cu cugetul saşiu
Pe sub ofranda dintr-un gând pustiu
Şi-nfipţi cu târnăcopul în câşlegi
S-or minuna de-aşa fărădelegi
Văzute-ntr-un mileniu fistichiu.

 

Muză recitând

„Săruta-ţi-aş, lună, visul
cel cu steaua-n frunte caldă,
să-mi văd îngerul la scaldă
înflorit, precum caisul

Săruta-ţi-aş, soare, raza
că mi-ai luminat cărarea
ce mă duce către zarea
locului unde mi-e oaza

Săruta-ţi-aş, Doamne, urma,
şi lumina şi iertarea,
că mi-ai dat înfăţişarea
celei ce-a pierdut-o turma !”

 

Nu-mi plimb făţărnicia în lesă…

Nu-mi plimb făţărnicia în lesă ca pe câine,
nici nu-mi strecor agonic destinul cald prin pâine
să-l sorb ca lipitoarea avidă gâlgâind
în cârciuma sordidă abandonată-n grind,
nu-mi umplu cu adâncuri prea plinul de idei
ce scurmă viermănoase în creier cu temei,
ca-n mărul care cade bolnav lângă tulpină,
cum mi-aş dori eu însumi să cad, dar în lumină,
nu-mi scot deloc pieirea mascată pe la baluri
să ţopăie ca snoaba, gătită-n kilt şi voaluri,
genunchii să-şi julească în demnităţi frivole
aduse de pecingini şi gripe spaniole,
de dincolo de bine mă latră ignoranţa
a vieţii după moarte, hrănită cu speranţa
de-a scrie epitafuri în ziare de cancan
şi de-a dresa cu biciul balene în borcan,
sau remuşcări candide, tembele şi vetuste,
cu cugetele frânte sărind printre lăcuste…

 

Rugă către muză

Te rog, ajută-mă să scriu,
Suntem datori vânduţi lui Dumnezeu
Nu vreau să plimb în lesă mortul viu
Prin anotimpuri reci la matineu

Nu vreau să mă pozez cu felinarul
Rânjind la steaua roasă de omizi,
Nici să joc table veşnic cu portarul
De la azilul de nebuni lucizi

Nu vreau să mă sărut în bot cu dracul
Sau umbra lui târâtă pe sub proşti
Când s-o-mpărţi dreptatea cu colacul
În cinstea decedaţilor anoşti…

 

S-ajung să pipăi taina

S-ajung să pipăi taina ca pe pâine
pân’ la plăsele să-i împlânt cuţitul,
să-mi zică steaua dintre nori „smintitul”
când i-oi promite ziua de poimâine

Lihnit, neantul să-mi încapă gluma
de-a-mi duce de dârlogi fiinţa goală
pe scurtătură, îmbrăcată-n smoală
către iubirea unică, postuma

Să-mi tacă telegrafu’n substantive
născute-n nori de adăpat ursita
despre molozul rătăcit în sita
prin care trec durerile fictive

În finitudini să-mi alint ocara
şi deghizat în pogorâri mondene
să mă feresc de evlavii perene
când mi-oi croi, din cârpe şterse, doara

Credinţa îmbătată prin lucarne
dansând fără pudori în lupanare,
strădalnic, cu căinţa din fervoare,
să-mi facă, şmecheresc, cu-n ochi, din carne

S-ajung să pipăi taina, şi poimâine,
când m-o lătra dintre zăvozi furgonul,
să-nfig cu-n bold în aripi avionul
în insectarul mârâind în câine…

 

Să mă adulmeci ca ogarul

Să mă adulmeci ca ogarul fiara
Să-ţi umpli nările cu iz de mine
Când încleştaţi ne-o prinde iarăşi seara
Vibrând în cânt ca două violine
Când ţi-oi culege roua de pe sâni
Cu degetele buzelor uscate
Împodobită toată cu cununi
Din versuri şi cuvinte neuitate…

 

Un fel de gripă…

Mă apuca uneori o stare febrilă,
de poezie,
ca un fel de stare de gripă, de guturai,
mai cu seamă toamna printre frunzele sărutate de melci,
în răstimpul ăsta iubita îmi străbătea tăcerile
cu paşii ei nefiresc de uşori,
împiedicându-se în curcubeie,
ori pur şi simplu stătea,
şi stând înţepa norii cu oraşele ei cu turle medievale,
întrebându-se de unde asemuirea mea cu nimeni,
nu mă doftoriceam deloc,
ci aşteptam să treacă de la sine,
odată cu plecarea lui Haydn
cu tramcarul de 5 dimineaţa…