Iubirea ca o sârmă ghimpată (2016)

Versurile postate aici sunt numai o parte din cele care alcătuiesc acest volum.

Amânări
Amintiri din viața de apoi
Biografică
Călătorie
După hublou e Raiul
Eu, Cel de Jos
Eu morții-i zic murire
Feriți-mă de dragoste
Iubirea ca o sârmă ghimpată
Lecția de fericire
Oglindire
PAИ
Poem cu cer
Poem cu iconar
Poem despre o dragoste cum nu s-a mai văzut
Sunt cel mai bun, golit de fericire
Surghiun
Trenul
Versuri de februar
Viața


 

Amânări

Amânasem totul cum auzisem că o făcuse un popă bețiv
cu slujba de Înviere
amânasem îmbarcarea pe un pachebot iubit de ghețari
tuturor le spuneam că răcesc ușor, de-aia
și că prefer bărcuțele din hârtie cu care umpleam cada
după fiecare plâns mai de doamne-ajută
amânasem nemurirea ca pe o boarfă prea scumpă pentru buzunarul meu
cu tot belly-dance-ul ei îmbietor
o las mai la toamnă, mă amăgeam
doar că toamna găseam mereu ceva mai bun de făcut
mă jucam de-a mortul și-mi plăcea la nebunie
e un joc fără reguli – mori cum vrea pana ta, atât
și te tragi cu sfinții de șireturi zicându-le „bă, ioane gură de aur”
sau „bă, maxime mărturisitorule”
ei nu se supără pentru că mai demult,
înainte de a poza câte unui iconar puțind a vodcă
își făcuseră și altfel de poze – de oameni normali
nu-i poți invita la șpriț că-ți arată cu două degete lipite umărul
le e frică de șeful, adică
amânasem toată viața din mine până mai târziu
la ce bun cu țârâita, mi-am zis, și nu toată odată ca pe-o bere rece
tot așa făcusem și cu nebunia
amăgeală de fraier coclit – nu pentru că nu-mi terminase bașoldina aia de croitoreasă
costumul pestriț de bufon luat la șuturi de regi văduvi
ori pentru că balamucul era, de fapt, doar un păianjen negru
care țesea întruna
fel și fel de pânze pentru niște orbeți ce făceau pe trapeziștii
ci pentru că viața și nebunia erau totuna
acum nu mai am ce amâna pentru că am devenit miop
iar sfinții mă strigă cu „bă, funambulule”.

 

Amintiri din viața de apoi

Maica-mea mă născuse în pauza dintre două bârfe
bârfea doar cu ea însăși, îngânat, melodios, dar numai despre ceruri
că ăla de deasupra vecinei de peste drum e nu știu cum,
că ce, alea sunt stele, așa stinse ca niște lumânări de tort
„dar să-l vezi pe-al vecinei de la răsărit – ai fi zis că e un petic bleu de nădragi
rămași în vreo ulucă”
fiecare avea cerul lui, asta mi-a fost clar de la început
un dat cum e trupul, ochii sau moartea
despre al meu avea numai vorbe frumoase
„copilul asta a fost ursit sa-și deseneze singur cerul
și de-aia nu arată ca al ălorlalți : e lăbărțat și îngerii zboară în stoluri
cum a văzut el că fac rândunelele”
bunica m-a dus de mic la biserică – e casa lui Dumnezeu, mi-a spus
iar eu așteptam să-l văd mișunând de colo-colo
mă uitam în stânga și-n dreapta
niște neni cu mustăți, unii cu ochelari și cu cravată
care-o fi dintre ei
cel pe care pusesem ochii arătând ceva mai acătării
tundea gardul viu din fata balamucului a doua zi dimineața
pe un altul îl știam din piață – ascuțea foarfeci și bricege la o roată de piatră
mi-am zis că dumnezeu a fugit de-acasă, până la urmă
cum auzisem că a fugit unul cu una
m-am oprit mai pe urmă la sfinți
la naiba, rănile astea scurse sunt tablouri ?
și ce pânze aveam noi acasă
între timp învățasem jargoane și le-am scrâșnit că sunt niște ratangii notorii
dar mama era bisericoasă și m-a dat la școala de sfinți
să moară cretinele alea de vecine când te-or vedea pe pereții naosului
pe dracu, era să zic, că nu m-au trecut clasa
cică de unde atâta mir pentru lacrimile ăstuia, s-ar fi plâns tăntălăii
mai apoi când timpul se făcuse micuț cât un păianjen
(mie-mi plăceau insectele astea și le vedeam înșeuate străbătând zidurile)
în viața de apoi, care era și aia de dinainte, la mine
mi-am luat o iubită
de la ea am învățat că oamenii trăiesc traiul acela
ce seamănă cu târșâitul papucilor nebunilor pe gresie
o fac pentru că cineva are nevoie de ei
ca și când ar fi niște atele
așa trăia ea pentru pisoiul ei puricos
pe pisoi l-a prins într-o zi un dulău și l-a mâncat de nu s-a văzut
norocul meu : ea a rămas cu mine pentru tot restul zilelor
deoarece cântam atât de frumos veșnica pomenire
(cu atâta rămăsesem de la școala de sfinți)
și cum pisicile au nu știu câte vieți
o țineam tot în parastase.

 

Biografică

Mama era prietenă cu o vecină care nu era prietenă cu ea
de aceea cafeaua lor avea alt gust
a vecinei am înțeles că aducea a rozmarin verde zdrobit
pe când a mamei aducea cu o velă stoarsă
seara o înghiontea mereu ceva în burtă și a crezut că e de la sărătura cafelei
după ce și-a lipit urechea lui ca de elefant de pielea pântecului bolnavei
doctorul a zis că e plină de gânduri și musai să se opereze pentru a i le scoate
zis și făcut și a despicat-o cu un brici de pe vremuri
operația a reușit și i le-a scos
apoi le-a pus într-o pungă de plastic – spală-te cu ele pe cap, i-ar fi spus
odată aduse acasă ea le-a lăsat în frigider
se puteau altera – asta ar mai fi lipsit, mă omora tac-tu – mi-a povestit
când s-a apucat de gătit a dat de ele
și după ce-a modelat chiftele una câte una
niște mingiuțe din mărar, ouă de nu știu ce și vieți luate aiurea
din gândurile acelea m-a modelat pe mine
nu m-a prăjit ca pe chiftele și m-a lăsat liber prin univers
chestia asta i-a plăcut tatălui meu
care m-a legat cu o sforicică de gleznă
ținându-mă într-un mănunchi laolaltă cu baloanele
așa mergeam amândoi la defilare pe bulevard de ziua națională
mama stătea acasă și bea cafele cu vecina
din când în când se uita prin crăpătura lăsată de doctor la burtă
poate rămân iar borțoasă, vecino, de la cafeaua asta

***

Odată a venit un vânt care i-a smuls din mână tatălui meu baloanele
cele mai multe s-au spart,
eu nu, dar am ajuns pe acoperișul boltit al unui circ
și de acolo în capul plin de trucuri al unui scamator
nu cred că l-am ucis, că nu putea muri ca o iluzie oarecare
însă am fost nevoit să-i iau locul
bună alegere – s-au gândit circarii văzându-mi cele șapte mâini
fusese dorința mamei – poate va avea măcar una liberă cu care să-și mângâie iubita,
nu ca tac-su
iepurii ieșiți din joben luaseră înfățișarea gândurilor din care eram făcut
un fel de fuioare de abur
iar porumbeii mei erau niște vulturi deghizați
clonțurile lor știau cel mai bine gustul dulceag-amărui al cărnii
iar oamenii sunt carne – așa se laudă ei peste tot ca niște proști
nepricepând tâlcul scamatoriilor, spectatorii m-au huiduit
as fi vrut să le zic mințiți-vă singuri
să-mi curăț smochingul de ochii lor lucioși
și să plec
numai că-mi legaseră drumurile
însă cu noduri marinărești, fraierii
le știam atât de bine înțelesul de la lecția de sinucidere
tata nu fusese marinar, dar se trăgea de șireturi cu nu știu ce mare
iar mama era geloasă și când l-a întrebat care mare e aia
i-a zis mare ți-e grădina
după care a tăcut în limba lui de clopot
până la întoarcerea mea acasă când a tăiat vițelul cel gras
altă coțcărie de boscar din alte timpuri.

***

Cu toată străduința mea și a tuturor ploilor invocate
oricât de calde
pe smoching tot mi-a rămas o pereche de ochi
un soi de ferestruici văduve de obloane
a trebuit, altă dandana, să caut orbitele potrivite
o fi femeie, o fi bărbat, mă întrebam, o fi femeie-bărbat, poate copil
și m-am pus să-i studiez
măsurători peste măsurători, desene încâlcite, fotografii
ca un făcut, dădeam tot de mine
dacă nu mă știți aflați că am forma informă a unei plutiri deocheate
bietul om, poate că și acum e în arenă căutându-și de-a bușilea privirea
îndărătul mutrei mele se aflau în fundal
ca-n pozele cu copii ghiduși
supraviețuiri ce-mi puneau coarne
noaptea îi spionam uitându-mă pe gaura cheii de la ușa șifonierului
unde țineam smochingul
tot eu, dar cu capul în jos ca să-mi curgă viața pe nări
e clar, mi-am zis, sunt ochii unei femei
pentru că ele te vor trecut din tablouri sfâșiate de nebuni
sau de stoluri de îngeri căutând raiul
am făcut pe trecutul, cum faci pe mortul în glumă, și așa am găsit-o
orbitele erau de mărimea potrivită
doar că între timp le prefăcuse într-un ocean de lacrimi
ca ploile de calde
aș fi vrut să-l străbat, dar cu ce, corabia mea devenise și ea trecut
ei ochii nu-i mai foloseau la nimic
eram niște neputincioși nevoiți să se iubească atât cât îi mai ținea carnea

***

Am putea să mergem la poli
i-am spus într-o seară, iar acolo carnea ne-ar ține mai mult
tu ai lua obiceiurile culinare ale focilor și te-ai îngrășa
și te-ai transforma într-o femeie-focă
dar ai rămâne la fel de frumoasă
cu pielea strălucind și cu găvanele tale pline
niște tăuri acum înghețate pe care-aș patina ca un nebun
de tălpi aș avea legate oasele unui vis tranșat cu un cuțit bont
și-aș luneca, și-aș luneca
din când în când aș pescui la copcă
tot în găvanele tale
sardine, și heringi, și halibut
iar apoi ne-am săruta banchizele de pe guri
a părut că i-ar surâde ideea, mai puțin chestia cu nașterea pe frigul acela
ca să fie în rând cu focile trebuia să nască
s-a revoltat și i-a scris mamei mele să-i trimită
cu primul ren înhămat
o carte de bucate
n-am știut niciodată cum se fac chiftelele, s-a justificat.

 

Călătorie

Călătoreai de-a lungul și de-a latul ființei mele
căutând nu știu ce
seara îți erau tălpile înverzite
ți le vedeam când îți făceai rugăciunea
aceea cu „nu-mi da doamne atât de mult, uită-te la mine cât sunt”
toată iarba luncilor mele îndrăgostită de căutarea ta era acolo,
pe tălpile ca niște petale neprinse de brumă
dimineața o luai de la capăt
poate că voiai să mă grănițuiești cum îmi spuseseși odată
și să pui la hotare iubirea în gherete kaki
ca să nu fiu răpit de vreun gând cu ochi de ceară
stoluri-stoluri îmi dădeau târcoale iar tu le alungai cu pietre
de atâta aruncat mâna dreapta ți se făcuse până la cer
trebuia să te depărtezi dincolo de viață ca să mă poți mângâia
văzduhul dintre noi scâncea ca un prunc înțărcat
și cu toate astea iubeam nebunește povestea
iar lacrimile ne erau de mare folos
ajutându-ne să pricepem lungimea absenței
căreia măsura pașilor tăi nu-i afla sfârșitul
dar cum nu te împăcai defel cu ideea asta amară
și temându-te că vei osteni odată și-odată
te-ai îmbarcat pe transatlanticul ce mă tot străbătea
ți-ai făcut repede prietene printre ghețurile plutitoare
un șiretlic – le gelozeai și pe ele
cum o faci cu orice umbră care nu e de copac ori de catarg
și-ai rămas acolo pentru a vedea ce înseamnă totdeauna ăla pomenit de toată lumea
ca și când ar fi azi.

 

După hublou e Raiul

Ești strașnic, Doamne, încă-mi ții dârlogii
să nu dau iama printre îngerese
dar le-au ciupit atâția alți de fese
naintea mea, până și boșorogii

Puși să păzească raiul, șerpărie
cu eve cărnulii și pofticioase
ce se înfruptă între parastase
din mințile-nșirate pe frânghie

Că locul ăsta-n care cic-ar crește
femei cu aripi moi de libelule
de-i zice rai, abia zărit din hule
și-n care Ăl de Sus ne zeciuiește

Luându-ne atingerile toate
e-atât de-aproape dacă-ntindeți brațul
n-afară de hublou cât vă e lațul
îl veți simți cum geme, ce păcate

Să fi făcut să nu te vrea într-ânsul
să fi înfipt junghere-n inimi arse
de-amoruri netrăite sau ce farse
să fi jucat, să nu-ți ajungă plânsul

Dar n-ai ce-mi face, doamne că și ele
mă-mbie cu făgăduințe hoațe
poate că nu sunt decât caragațe
iar ochii mei le văd din caravele

C-ar fi ce sunt doar pentru mine, alții
le știu melicul, pregătiți festinul
cu grași viței tăiați, să curgă vinul
că poate vin, spășiți, și prea înalții.

 

Eu, Cel de Jos

I se spune Dumnezeu, Prea Sfântul,
Atotțiitorul (îmi și imaginam cum i-am putea zice unei matroane dintr-o haltă anume
Atotțiitoarea)
precum și Prea Bunul, Ziditorul ori, mai ales,
(pesemne pentru a ne putea da ochii peste cap)
Cel de Sus
de ce nu mi s-ar zice și mie, dacă-i așa, Cel de Jos
că tot îmi impregnez zi de zi urmele tălpilor în noroi sau țărână
deasupra celor și mai de jos : cumințile râme, oarbele cârtițe, dușii cei duși
dar Cel de Jos scris la fel – cu inițiale mari
și cu niște frunze de acant răsucite în juru-le
orașul e dependent de tălpile mele și se exilează în mine
cu el în vintre caut adevărul cu lumânarea și popii cred că umblu după ei
ăl de Sus, ăsta, e doar un neguțător de dimineți
pe care le dă la schimb cum făceau telalii pe vremuri
cu țoalele vechi date pe ouă verzui ca înghețata cu fistic sau pe țuică
doar că pe alte nimicuri
țin peste tot pe unde merg șontâc-șontâc,
prelegeri despre curățenia lacrimilor și fac apologia suferinței
sunt prezentat cu emfază de crainici „el e fiul ploii, ascultați-l cu băgare de seamă”
făceam câteodată pe poștașul
și cum fiecare om are nevoie de un înger
(asta o știam de la bunicul, care avea mania zburătoarelor)
purtam sub braț un maldăr de îngeri călcați cu tăvălugul de asfalt
cilindrul ăla de făcut trotuare
pe care-i vâram pe sub uși laolaltă cu scrisorile nescrise
de la atâta privit cerul în vreme ce era borțoasă,
laptele mamei mele se făcuse albastru
iar eu, într-o bună noapte, m-am înecat cu o stea
și de atunci mi se văd ca naiba colțurile ei pe sub cămașă
făcându-mi iubita să mă însoțească doar ca să aibă amintiri cu mine
sunt un soi de album, așadar
când m-am prins eu de asta era prea târziu
avea atâtea încât două sute de ani nu i-ar mai fi trebuit nici o atingere.

 

Eu morții-i zic murire

Eu morții-i zic murire, și nu moarte
precum îi zic furiș toți ventrilocii,
care vorbesc din mațe ca la carte
din burțile-mpuțite, din bojocii

Umpluți cu aer greu de fandoseală
vracii ascunși în doctori, măcelarii
spițerii alchimiști ghicind in smoală
popii ce-o vor călcată, iconarii

O preumblați în lese viața-ntreagă
ca pe-o cățea de rasă, surdo-mută
neputincioasă, toantă și oloagă
târând-o înspre-o țară neștiută

Unde-n aziluri cu pereți de ceață
ea va deprinde-ndată lătrătura
și mersu-n cârje pe-o subțire ață
întinsă între larve, corcitura

Cu-arșice-o veți momi, cu cărnuri macre
bolnave de îmbrățișări fugare
scăpate din amare simulacre
tainuri de iubiri cu bocitoare

E mai docilă decât orice câine
nu are purici, nici nu roade lesa
și pentru ea există oricând mâine,
Peste Ocean, la Praga, la Odesa

Eu morții-i zic murire, și nu moarte
precum îi zic în șoaptă vătășeii
e darul ursitoarei ce se-mparte
egal, oricui, primind-o și mișeii

Și geniile, nici alt bun pe lume
nu e la fel, groparii-i dau binețe
trăiesc și ei, ca și-alții, din postume
ce râgâie ca porcii de povețe.

 

Feriți-mă de dragoste

Feriți-mă de dragoste că-mi roade
Sandalele, cureaua, nemurirea –
Acea pisică cu-ngerești ocheade
Tot ce mie drag, și-mi lasă doar pieirea

E o omidă cât un fluviu joia
Atunci când șerpuiește prin orașe
După matrozi atinși de paranoia
Care mai cred în cube uriașe

Pline de mirodenii, de piperuri
Mai prețioase decât orice aur
E o omidă ce mănâncă ceruri
Din palmele-nmuiate-n must de laur

Ale femeilor cu ochi la spate
Uitându-se-nspre nordul plin de gheață
Unde se-adapă, din singurătate
Renii-njugați la sănii fără viață

Dacă-mi rămâne după ce mănâncă
Tot prea puținul meu, vreo nălucire
Dați grabnic unui sculptor grea poruncă
S-o-nfățișeze-n bronz turnat subțire

S-o-ntruchipeze meșter cu zăbale
Ca pe-o iepșună proaspăt înțărcată
Ce-a supt otrăvuri dulci, diluviale
Dintr-o maree-n roșuri înspumată.

 

Iubirea ca o sârmă ghimpată

Te iubesc-ul ăsta rostit de toată lumea și-n culcare și-n sculare
nu-mi spune nimic – sună ca un butoi dogit uitat neumplut
de mii de ani oamenii își zic cuvintele astea tâmpite
cu buzele țuguiate asemenea unei trompete ieftioare din alamă
cum zic bună ziua și bună seara și la revedere
ca să nu mă fac de râs și să fiu în rândul lumii îl scrisesem și eu pe un carton
un capac de la o cutie de pantofi de mort
de cum apăreau la geam iubitele mele
alea neîntrupate ca niște iele bântuitoare de vise de doi bani
le arătam cartonul
și le făceam semn că nu pot ieși arătându-le micile pete roșii făcute cu carioca
are scarlatină prăpăditul, își ziceau
și plecau înspre ele cocoșate de oftică
bombănind înciudate : a dracului boală, pas de-l iubește pe ăsta
dindărătul jaluzelelor galbene cum e luna râdeam poznaș
cu ultima dintre ele mi s-a înfundat
a luat forma unei coli de hârtie pe care era scris un condac bisericesc
și a intrat pe sub ușă
mi-a smuls carioca din mână și și-a făcut și ea
pete din alea ca de scarlatină
a spus ceva despre împotrivire
despre sângele meu tandru din venele ei
despre nerostul celeilalte lumi făcută dintr-o dată nevăzută în ochii ei sticloși
despre nu știu ce minune
habar n-am de unde a apărut, așa că nu mă întrebați
mi-a mai spus că lăsase zacuștile pe foc
dă-le-ncolo, vinete mai găsesc eu și-n alte vieți, dar o carioca la fel ca asta nicăieri
mă încurc în picioarele ei arătând atunci când merg la frigider aidoma unui crab simpatic
mi s-a agățat ca o sârmă ghimpată de cracul nădragilor dragostea ei
si cine a pățit-o cu vreo sârmă ghimpată știe că nu poți scăpa
e un fel de absolut al iubirii
iar aici nu mai spui te iubesc-ul ăla strâmt
care aduce cu bună seara și cu bună ziua și cu la revedere
nu mai spui nimic
doar ții în brațe petele alea făcute cu carioca
și te minunezi ca și când ar fi scarlatină adevărată.

 

Lecția de fericire

M-a scos la tablă ca pe un puști dintr-a patra să-i vorbesc despre fericire
chiulisem de la orele astea într-o veselie
preferând în acele răstimpuri cititul crucilor din cimitire
gâdilatul pe burtă al neizbânzilor
călăritul unor lăcuste înrudite cu moartea
dar dormeam acasă sub pernă cu manualul de suferință
știindu-l din scoarță în scoarță
ca pe Biblie (vorba vine, rescrisesem cartea asta de enșpe sute de ori)
i-am desenat cu creta tot felul de bazaconii – galioane de pe vremea lui Magellan
femei cu trei sâni, ba chiar cu cinci, butoaie cu mastică,
îngeri cu aripi de aeroplan – ca să poată lua și oameni cu ei, am întărit
flori și mirodenii, transsiberiene mergând pe cer ca nebunele
castele cu regine frigide, gâzi și bufoni
cam asta înțelesesem eu de la oameni că ar fi fericirea
ea, profa, avea ochelari cu rame negre și un tricou cu tucan
ce caraghioasă, mi-am zis, te pomenești că tocmai una ca asta mă lasă repetent
aș fi fost nevoit să iau viața de la capăt
și nu știam unde îi e capătul
nu știam nici dacă mă mai încape pielea aia mică de copil
dacă scâncetul meu de sugar nu va suna aidoma unei trompete
ori ca sirena de la pompieri
dacă voi putea reînvăța meșteșugul sinuciderilor
singurul pe care-l stăpânesc mai de Doamne-ajută
dacă voi mai sui caii pe șei ademenindu-i cu firimituri de ceață veștedă
și m-a lăsat repetent doar pentru a-mi arăta ea unde e capătul vieții.

 

Oglindire

Te-am despuiat cu gândul așa cum se cuvine
unei femei ce-mi umblă cu potrivite chei
la ușa ferecată să intre înspre mine
sperând că mă găsește la jupuit de miei

Mânjit de tot cu sânge, albastru cum nu este
nici norul din desene naive de copii
făcute-n nopți cât veacul, absurde și inceste
jertfelnice-amăgite cu dulci mizantropii

Amurgul mi te-arată cum nu te știe poate
nici un iubit, nici apa în care te-mbăiezi
o suferință mândră ce se târăște-n coate
s-ajungă să-mi mângâie prea tristele zăpezi

Dar nu, nu ești femeie, acum te văd mai bine
ci doar o oglindire a unui plâns de stea
din cerul ce de-a-ntregul se ține după mine
amușinând murirea ce-mi calcă urma grea.

 

PAИ

Îmi refuzau intrarea aiurea
era o cârciumă dosită, cu o firmă scrisă cu litere rusești deasupra ușii
Rai se numea, scrisă așa : PAИ
ce vodci, măiculiță, trebuie sa fie aici, mi-am zis
din ovăzuri cu bărbi, din secări aurii, din porumburi zurlii și din slavele hriști
ăia doi de la intrare deghizați în neferi erau doi îngeri
li se vedeau de sub armurile ruginite aripile scămoșate
m-au luat la întrebări de cum m-au văzut punându-se de-a curmezișul
măsurându-mi, orbeții, piezișul
cine ești, ce cauți tu aici, impostorule, care ai luat forma umbrei
sunt vărul unei goelete înnisipate, fraților, să nu-mi spuneți că nu vă-nțeapă nările
mirosul de alge putrede și de dor încercuit de furtuni
cerșetor de minuni
atingeți-mă ca să simțiți și voi moliciunea delicată a naufragiului
dacă erați cititori de ziare ați fi dat de mine în mai multe fotografii de grup cu înecați
ilustrate trimise iubitelor din porturile triste aflate la mari năvodite întruna
de vânturi râncede stoarse de veghe
am supraviețuit gloriei, fraierilor, o măscărită cucoană hulpavă
duhnind a șoricioaică,-a otravă
dar și dragostei umilitoare a unei lumi colorate în bezne deocheate
am făcut speculă cu propriile morți și nimeni nu mi-a zis nimic
cu pești plumburii ce-mi circulă trândavi prin vene
alene, alene,
precum vasele roșii pe canalele din țările de sub diguri
cu melci ironici așteptând răbdători sfârșitul promis la naștere
cu calendare scrise de mine, umplute doar cu zile trecute
iar voi îmi dați cu flit ținându-mă la ușă
am teșchereaua plină de rugăciuni zornăitoare ca niște câini înghețați
plătesc ca un pașă, regește
am făcut și școala de regi, aflați, acolo am învățat portul măștilor zâmbărețe
printre clovni și-n atele altețe
așa că nu-s fitecine, și voi intra, vă promit, într-un fel
sau joia, ascuns în mașina verde de gunoi
orice tavernă are două-trei pubele mereu pline
sau adus în vreo sticlă odată cu apa de ploaie pe care-o vindeți ca vodcă
cu măsuri cu fund dublu,
prefăcute, văcsuite și goale ca o viață de doi lei, halotcă.

 

Poem cu cer

Oamenii nu prea s-au înghesuit să dea definiții cerului
s-au mulțumit să știe că există
luându-l ca pe un depozit infinit de năluciri, în general
profitând și de aparenta lui depărtare
lungul nasului cârn e măsura acesteia
și l-au însușit popii ca pe-un hotel exclusivist pentru sfinți
un hotel cu stele adevărate
și l-a însușit, arogant ca un băcan parvenit, soarele
de parcă ar fi fost un foișor de vânătoare cocoțat pe deal
de unde se vede, cică, totul
până-n burta lumii
ori până-n boașele pământului, dacă vreți
bunicul meu îl considera ca pe ceva personal
atâta timp cât mă înjura și-n culcare și-n sculare de cerul mamei mele
am întrebat-o odată unde-l ține și i-am ridicat șorțul
nu mi-a răspuns și s-a repezit la bibliotecă să caute o carte
al cărei titlu știu că începea cu psihi
când eram mic pentru mine însemna doar un cogeamite tabloul cu nori și cu lăstuni
nu și cu motani tigrați, spre mirarea mea,
dar nici cu pești boiți strident, cum aș fi vrut
apoi am crescut, dar invers decât restul omenirii : cu bătrânețea dinainte
și am priceput că e un loc unde-mi țin capul
printre dirijabile ca niște supozitoare încărcate cu cadavre de lux
locuit în răstimpuri de iubite ale căror picioare creșteau ca niște lujere demente întruna
astfel că era nevoie de lunete să privești pe sub fustele lor
dincolo de fuste o mare de sonete
nu mă credea nimeni când vorbeam despre asta
mai târziu am crescut și mai mult
și trecătorii mă confundau cu un stâlp de telegraf dat cu catran
unii mă atingeau cu buricele degetelor să vadă dacă se mânjesc de uimire
„e vrăjitorie”, spuneau, observându-și pielea curată
la vârsta aceea cât o clipire de cămilă am înțeles că pot umbla de-a-ndoaselea
pășind pe boltă ca pe sârmă
într-o zi am căzut taman în țeasta unui meșter sticlar
iar atunci am priceput că datorită unuia ca ăsta
care face vitralii
există cer.

 

Poem cu iconar

Când a plecat de-acasă
iar asta se întâmpla acum o eternitate
(până să vină ea habar n-aveam de dimensiunea asta
pe care nici pendula din hol nici ceasul meu de buzunar n-o știau)
nu mi-a spus nimic
de obicei îmi lăsa câte un răvaș pe care scria „sunt la mama” sau „la piață”
sau „ai grijă de îngerii din volieră”
după ce am adus de prin mările calde un papagal vorbitor
îi spunea ăstuia ce avea de spus
e plecată la un iconar, mi-a zis zburătoarea
„tâmpitule”, i-am răspuns
o credeam plecată de tot, nu o dată mă bălăcărise „insulă ce ești”
ce mama naibii să caute la un iconar când casa noastră nu avea pereți
iar cerul – că ăsta era acoperișul – stătea agățat de poalele caftanelor unor sfinți
ce fuseseră colegi de băutură cu tata
când a apărut cătrăneam barca pentru o altă rătăcire
și tare m-am mirat că mergea doar cu ochii închiși
în mână ținea strâns o poză de-a mea în sepia făcută pe vremuri
după ea îi pictase meșteșugit iconarul acela rusnac dosul pleoapelor
„să te privesc și când dorm,
nălucul meu drag.”

 

Poem despre o dragoste cum nu s-a mai văzut

Dedicasem poeme tuturor femeilor lumii
dar fugeau speriate
când le spuneam că iubindu-se cu mine devenim o singură ființă cu patru ochi
numai uneia nu i-a păsat de înfățișarea asta stranie
ea pierduse toate trenurile din lume
r-ați ai dracului cu mașinăriile voastre fornăitoare
gările în care ajungea n-o încăpeau, totdeauna picioarele rămânându-i afară
așa m-am împiedicat de ele
(nu știu unde mergeam cum niciodată n-am știut,
zicându-mi că oamenii numai înspre magazinul de copârșee se pot grăbi
niște fraieri, doar e deschis non-stop)
și am umplut peronul cu toate cuvintele mele
de s-a închinat tanti aia care dădea cu măturoiul pe acolo
ceilalți călători au plecat cu toții speriați către alte gări
ea a râs și mi-a spus că desenase de când era mică un iubit care arăta ca mine
cu mâinile atât de lungi încât ar fi putut-o îmbrățișa de oriunde
și de pe malul opus al unui ocean
ce să-mi mai trimită scrisorele în sticle, n-avea nici un rost
m-am uitat la mâinile mele – avea dreptate, erau cu câțiva ani în urmă
până ar fi ajuns la ea treceau câteva revelioane
și ar fi fost deja bătrână
atunci mi-a spus că nu-i pasă și că ea e făcută din timp
și nu din carne
care se mai zbârcește odată cu vremea
nu mângâiasem sâni făcuți din timp niciodată și eram curios
să le simt moliciunea de dirijabile
poate au și o nacelă ca un coș de pescuit, ca o vârșă cu miros de adâncuri
mă și vedeam acolo suit, în coșul ăla, zgâindu-mă de jur împrejurul ei
de unde lumea s-ar fi văzut așa cum e
cu orizontul strâmb ca un cerc de butoi nepăpurit
și cu omuleți și omulețe care nu aveau nici nebunia mea, nici sânii ei
doar niscai tânjiri cu gust de cenușă de rug abia stins
după o iubire cum nu s-a mai văzut.

 

Sunt cel mai bun, golit de fericire

Nu mă înscriu la școala de uimire
e ca si cum m-ați lua la colectivă
n-aveți, de altfel, unul pe potrivă
sunt cel mai bun, golit de fericire

cum e-un butoi cu cepul scos, ce dacă
sunt mai bătrân ca secolele toate
ce dac-am cultivat mereu păcate
uimirea mi-e prietena de joacă

de când mă știți, și voi, și dumnezeii
mucoșii ăia cu peruci de gumă
m-ați luat cu toții mai mereu in glumă
crezând că sunt totuna cu lacheii

rătăcitori umili prin cele ceruri
ce umblă alandala sărăntocii
pe căi bătătorite de proorocii
care vă vând ca zile giuvaeruri

din tablă moartă, înșelătorie
vă-mpodobiți cu ele de pomană
păreți o lume mai liliputană
decât a mea, o falsă muzichie

cu-alămuri dintre cele mai cănite
care se bat în verzuri cu smaraldul
nu veți ucide niciodată scaldul
ce mă îmbracă-n haine rău croite

și levitează-n vrii nemaivăzute
printre vagoane de metrou bolnave
târât de dorul unei dulci epave,
ibovnică din viețile pierdute.

 

Surghiun

Ne îmbrăcăm în pielea celuilalt
cum fac ades la teatru spectatorii
la garderobă când își iau un alt
palton al altcuiva, nici scamatorii

Nici dumnezeii care-or fi de strajă
În astă eră, nici o ursitoare
N-ar fi putut închipui o mreajă
Atât de neînțeles de-nrobitoare

Ce face să ne pierdem în cotloane
De celălalt, să nu ne mai știm viața
E-a mea ? e-a ta ? cam câte galioane
Pline de noi brăzda-va-n lung paiața

Asta de lume-n ce abia ne-ncape
Numai pe noi, și noi suntem doar unul
De mă privești cumva prin periscoape
Din mări de lacrimi. Am ales surghiunul

Dar un surghiun cum nici o minte-ntreagă
Oricât de înțeleaptă sau smintită
N-a plăsmuit vreodată,-n biata Pragă
În uda Londră,-n Haga cea cinstită

Niște proscriși iubind nemărginirea
Ce-i umple,-adică ei, același unul
Mânjindu-se pe fețe cu căirea
Vrută de semeni trăgători cu tunul

Doar că obraznici facem din ghiulele
Șiraguri de mătănii nesfârșite
Și-ngână popii când ne văd cu ele
Vorbe de dor de noi doi neșoptite.

 

Trenul

Trenul e un soi de conservă din tablă groasă colorată strident
așa cum e-un șal fistichiu de femeie ușoară
dar asta cu ușurătatea e o discuție cât un veac dat pe-o seară
e vopsit cu un galben lămâie și cu roz fluorescent

pentru a putea fi văzut de la capătul lumii, presupun
îndesați într-ânsul, ca sardelele thailandeze călători, mii și mii, fără pată
sfinți, cum s-ar zice, unii poartă salopete ponosite de doc, pesemne muncitori la lopată
ori făcători neîntrecuți la cazane-arămii, de săpun

mai sunt unii care au șubrede papainoage de soc,
alții trenciuri, papioane-nflorate, veste din zale, pantaloni bufanți și sandale
femeile, sfintele deci, fuste la modă și deasupra părului verde, basmale
unele găurite să li se vadă gândurile dansând cazacioc

oprește din mersul hurducăit, scârțâind prelung, uneori
pentru micile nevoi : iubiri, tristeți, amânări, suferințe dolofane-gogoși
sunt doar stații obscure, halte cu impiegați încălțați în galoși
dar cu-aripi, ciudățenii nebune, repornește totdeauna în zori

cu luna târâș, o auzi măturând delicat printre șine
se zgâiesc de la geamuri căutând ceea ce n-au avut niciodată
copacii, florile toate, și apa, și iarba crescută vârtos cu carne-nciudată
de pe coapsele zvelte răspoimâine ruine

în valize din piei tăbăcite de vise, încheiate-n metalice rame
în rucsacuri din pânze de păianjeni străvechi și în pungi fără fund
duc cu ei spre niciunde, apăsări grele plumb, amintiri sângerânde afund
amăgiri fără sens pe de-a pururi bigame

traseul e același, aparent neștiut, toată lumea îl știe
din atlase, din hărți, sunt stângaci desenate în palme la fel – pare-o pată
altele câte s-au făcut chiar mai scurte, mai plăcute, mai line, s-au surpat deîndată
de bilete te-ntreabă un ciclop cu tichie

i se-arată, aiurea, măsluite naiv, niște unse cartoane
el se face că-i bine, mai aveți ceva timp, vreți un bronz, o statuie, poate-un sandviș, un suc
o oprire de-o viață, cât v-ar lua să-nvățați șmecherește vreun truc
numai bun de nimic : să pozați în icoane.

 

Versuri de februar

Lui Emil Lungeanu

Dar cine crezi, prietene, c-a stat
ca mine sau ca tine, bunăoară,
la şpriţuri cu Botero pe-nserat
și cine crezi c-asemeni nouă zboară

De parcă s-ar uita Breugel pe geam
în cârca unei păsări călătoare
să vadă lumea-n care vieţuiam
pe când era doar suflet şi culoare

și cine crezi c-a mai ciupit ca noi
atâtea sfârcuri de comete-albastre
dar şi de Saskii împletite-n ploi
de gândurile nemuririi noastre

Şi care cabarete-au găzduit
lautrecii cocoţaţi pe papainoage
cum am făcut noi doi, de ne-au hulit
armatele de-amante antofage

Îţi aminteşti ce chefuri mai făceam
alăturea de Rembrandt la Leyda
și cum în ciuda tuturor spuneam
că suntem zei, că-i dulce agurida

Și-alte minuni, abia aştept acum
să ne-ntâlnim la proxima eclipsă
cu orbii zugrăviţi de cel Bătrân,
Bruegel desigur, şi să ne dea lipsă

Când o catadicsi vreun biet dricar
să-i numere pe vii, ce bucurie
rămânem noi cu noi, ca daţi în dar
să scriem cartea de prietenie.

Viața

Toți nătării se simt datori să dea definiții vieții
cei mai aplecați către asta par gunoierii
sunt și cei mai buni cunoscători, la o adică
e-atâta viață-n pubelele acelea verzi
iar ei o duc la groapa de gunoi ca și când ar fi prisosind
viața nu e chiar o mare doamnă
umblă adesea cu subsuorile pline de sudoare
dezgustătoare țoalele ei umede
de sub care îi atârnă sânii până pe asfalt de multe ori
trebuie să caști bine ochii să n-o calci pe sfârcuri
câteodată se dichisește cu boieli pregătite de vreun alchimist impotent
iar atunci seamănă cu o cocotă din Montmartre
fredonează șansonete naive
și-și zice dragoste
tertipul ține și nimeni nu se mai uită la sânii ei
privindu-i doar ochii încondeiați meșteșugit
cu verzuri ca de pe burta brotacului, cu sidefuri de scoică rară,
cu diafane rozuri ca-n pânzele nu mai știu cui
atunci se plimbă, obrăznicătura, cu nasul pe sus, aproape de nori
o claxonează șoferii de trolee, de tir
muncitorii de la drumuri și cerșetorii o fluieră
demoazelele cu minijupe o pizmuiesc
era o zi cât toate zilele
urma să mi se nască un poem, de aceea căpătase altă dimensiune
atât de încăpătoare
eu eram încălțat cu pantofii lui Pessoa
am pierdut un blacheu
căutându-l am dat de un mamelon ca de purcea, molfăit în draci
ridicând privirea m-am lovit de ochii aceia
încondeiați cum nu se poate mai meșteșugit.