Sfântul Cutare Poetul (2015)

Versurile postate aici sunt numai o parte din cele care alcătuiesc acest volum.

Acesta mi-e, greu de minte, folosul
Aromitoare morți mă-mbie
Călăuză pentru trăirea unei vieți de câine
Confuzie
Cum niciodată nu murim destul
De dorul tău
Dedulcit la înfrângeri
Elegie
Iubirea e o chestie
Lăsați-mi libertatea să mă împușc
Mai țanțoș decât mine nu-i nici un mort
Mezat
Misterul vieții poștașului
O umbră-atât de mare
Poem cu ea visând la statui
Poem despre istoria suferinței
Poemul cu singurătatea lui Dumnezeu
Proastă alcătuire
Reproș
Sau nebunia mea…
Sfântul Cutare Poetul
Sunt primul om
Sunt vinovat de dragoste
Un soi de biografie
Versuri cu mine și cu Shakespeare
Visele mele


 

Acesta mi-e, greu de minte, folosul

Cu buzunarele doldora de vorbe încochilate în rime
păream un cerșetor ale cărui haine
zdrențe-zdrențe sunt burdușite cu bucăți vechi de azime
rămase de la împărtășanii amușinând taine
înfățișarea asta-mi prindea tare bine
iubitele mă ocoleau speriate, fericirile tot la fel și ele
dormeam pe banchetele ca niște clavecine
ale unei gări ce se visa neîncetat găzduind caravele
nici un tren nu sosea, nici măcar o drezină
și totuși, îmi priveam ceasul mereu, tot mereu
unul diform cu limbile smulse de ultima furtună divină
ce mă bântuise, un nesupus, dușmănos, alizeu
mă mai uitam și-n zarea anormal de aproape
spre niciunde, spre nicicând cu-ale mele răspunsuri
așteptând un vagon de-ntrebări mai întregi ori mai șchioape
filozof, voltijor pe neajunsuri
ceilalți călători muriseră mai demult, din vechime
ei nu au crezut în rosturi prezbite
mai degrabă în morți sigure, dar anonime
născocitoare de rugăciuni spuse-n bărbi, pe șoptite
poate-am să plec până la urmă, dar numai odată cu gara
într-un alt ținut, mai departe de mine
unde femeile se scaldă și ziua și noaptea și seara
în nisip, printre vrăbii, fără pic de rușine
și unde ele-și arată de sub fuste-ncrețite prinosul
a dracului înțeleaptă făloșenie mai visez
acesta mi-e, greu de minte, folosul
mai moțat și mai breaz ca al sfinților crez.

 

Aromitoare morți mă-mbie

Aromitoare morți mă-mbie-ntruna
Prin iarmaroacele pe unde-mi plimb
Și neînstări și preaînstări – totuna
Îmi cer, nebunele, să-mi dea în schimb

Pe ele, culmea, nemuriri grămadă
Și liniști moi cu aripi ca de vată
Promisiuni că-mi dăruiesc o stradă
Să o botez cu numele de fată

Al poeziei mele și-ncă alte
Făgăduieli ce țin de nebunie
Cum că mi-ar face nu știu cât de nalte
Plutirile spre-o altă galaxie

Cu stele mai țâțoase și mai tandre
Că m-or înstăpâni peste mulțimi
De colonii imense de micsandre
Guvernator cu mii de heruvimi

În solda sa, bezmetici și puiandri
Cu ochii lor din rouă translucidă
Invidioși pe niște oleandri
Aleși să-și piardă viața-ntr-o coridă

Iar ei să fie condamnați degeaba
La o nemoarte de doi bani jumate
M-au mai mințit că eu voi fi Kaaba
Întregii lumi cu mințile plecate

Politicos le-am refuzat oferta
Și m-am retras pe arca mea haihuie
Din lemn de santal, unde doar coverta
Face cât orice veșnicie șuie…

 

Călăuză pentru trăirea unei vieți de câine

N-aveam nici un gând să scriu un astfel de îndrumar
mi se părea de prisos, o aiureală
viața – de câine, de elefant, de râmă, de ce-o fi ea
o trăiești și basta
cum fumezi o țigară bună de foi : cu nesaț
pe dulăul meu îl chema Guliver
îi alesesem numele întrucât se potrivea în orice împrejurare
în parc la plimbare, la frizerie, la cinematograf
aici îi plăcea cel mai mult
chiar dacă blana îi mirosea apoi a motorină
de la dușumeaua străveche
din vremea filmului mut
și printre pitici, și printre oameni normali, și printre uriași
mereu am regretat că ai mei nu m-au botezat așa
dormea cu mine în cameră
într-o dimineață scursă pe sub ușă odată cu ploaia
m-am trezit cu viața întreagă sfâșiată
Guliver nu avea nici o vină
era același vis care nu-mi dădea pace de nu știu câți ani
de la facerea lumii
(aproape nimeni nu mă crede c-am prins-o)
un vis straniu de nemoarte
visele mai bătrâne sunt mai răutăcioase
comportându-se adesea ca niște câini
iar noi, fără să ne dăm seama ni le asumăm
de parcă ar fi propriile noastre existențe
așa începem să adulmecăm serile cu aburii lor de suspine
sau să ronțăim oasele unor iubiri de nepovestit
să ne lătrăm și relele și bunele la orele la care latră îndeobște dulăii
înainte de răsărit ori la miezul nopții
sau să ne gudurăm pe lângă vreo socotință smintită
altcumva ar trebui trăite viețile de câine :
ca și când ar fi niște melodii ale lui Joe Cocker
cu gândul dus la cele de apoi.

 

Confuzie

Ultima dată fusesem văzut pe acoperişul unei biserici
„e tinichigiul, repară paratrăsnetul”, ar fi spus unul
„ba nu, e un fluture mai mare, îl ştiu după capul de mort”, ar fi zis altul
eu însumi, aflat în pragul unei cârciumi, mi-am dat cu părerea :
„e poetul”
toată lumea a râs ca de o glumă bună
i-am lăsat să creadă ce vor
niciodată n-au pus mare preţ pe vorbele mele,
nici măcar eu câteodată,
de altfel, în loc să le adresez oamenilor, le adunam între coperte de carton colorat
astfel că în faţa lor mai mult tăceam
şi-i străbăteam cu privirea ca pe geamuri căutând orizontul
îl găseam rar, înceţoşat şi trist, aproape mort de dorul unor catarge
de când cu patima cocoţatului pe turle
începusem să cred că Dumnezeu face şi el ce poate,
iar filozofia e doar o culegere de ghicitori
sub apăsarea mea sfinţii păreau, aşa laţi,
nişte personaje pictate de Fernando Botero
iubita, care-mi dovedise de atâtea ori că nu mă înţelege,
ci doar mă intuieşte de parc-aş fi fost ursită
mi-a curmat brusc dragostea de înalt sunând la 112
n-am înţeles de ce trebuia să cobor pe scara telescopică a maşinii roşii de pompieri,
când biserica îl avea pe Sfântul Ioan Scărarul
nu mai vorbesc de faptul că ţipătul înnebunitor al sirenei
nu aducea nici pe departe cu vreun tropar…

 

Cum niciodată nu murim destul

Cum niciodată nu murim destul
și cum n-am fost de dragoste sătul
am înțeles că și surghiunul pare
dacă-l privești de-a-ndoase, o eroare
dar de-l privești așa cum se privește
aduce-a moarte, dar ce-i moartea ? – pește
tăcere-adică, umedă, solzoasă
iar uneori se-mbracă în mireasă
zadarnic, o trădează crunt duhoarea
e-o piață de moluște-n care zarea
s-a descompus și ea lăsând lumina
nudă-n misterele ce-au supt la vina
de-a arăta precum întreaga lume
fără vreun chichirez, fără postume
de-atâtea adevăruri travestite
gătite-n fustanelele pepite
se-ndoaie scenele ce le-ntrupez
în leșul viu pe care-l vernisez
întruna cu esențe de înalturi
și vă vorbesc mereu cu-aceleași șpalturi
pline de litere nemaiștiute
de alții pân’ la mine, cam limbute
zornăitoare-n clici de carnavaluri
ce fac din naufragii idealuri…
 

De dorul tău

De dorul tău îmi mor toţi anticarii
În lipsa ta mi se usucă sfinţii
Și-așa sfrijiți, de pe pereții minții
Căzând la învoială cu dricarii
Să-nhame la căruță popotarii
Ce le serveau la supliment cuminții

Nebunii n-aveau loc în astă supă
Ei neștiind înotul printre denii
Și printre alte zeci de stupizenii
Care promit, din rai câte o crupă
Oricărui prost cu ochii sub o lupă
Ce micșorează viețile din genii

Te-ai rătăcit prin mine în amurguri
Care-ți păreau întruchipări de buze
Și-acum colinzi aiurea-n omnibuze
Mai învățate, altfel, cu foburguri
Tot întrebând de-un piept cu brandenburguri
Ce-ar fi al meu, tocmește călăuze

Cu bani peșin, nici eu nu-mi știu ființa
Lăuntrul mi-e sub apăsarea cruntă
Atotstăpânitoare ca o juntă,
A unui anotimp ce-și dă voința
Musonilor, să-mi măture credința
Și străzile-ncurcate cu vreo nuntă

De câini albaștri-adulmecându-mi insul,
Pe care-l port bățos la butonieră
Ți l-ai dori, cuprins de-o jartieră
La pulpa ta, uimindu-ți dinadinsul
Cu fierbințeala dată de pretinsul
Rug al iubirii-arzând în spirtieră…

 

Dedulcit la înfrângeri

Umblam şchiopătând cu visele de căpăstru
Şi-i ziceam cerului ca şi cum ar fi : „al nostru”
Îmi simţeam dimineţile ca pe nişte raţiuni
Şi-nchiriam speranţele unor cai şargi nebuni
De unde limpezime în închipuiri fără pântec
Dacă Dumnezeu orb şi surd mi-e gazdă de cântec
De ce să m-apese iubirea întocmai ca rostul
N-aş putea să-mprumut, cămătar absolut, tot ce-a fost-ul
Să trec prin morminte plictisit de-a călare
Pe-anotimpuri dinţoase nesătule de soare
De ce miezul zilei e totuna cu-al vieţii
Răsărit-asfinţituri mai cerşesc numai ceţii
Dedulcit la înfrângeri tot cad şi iar cad
Sunt ştiut doar de „însumi”, nesemeţ camarad
Port în mine aparente nicicânduri
Delicate sfârşeli, călăuze de gânduri
Străbătut vers cu vers, ca de fluvii sunt lunea
Mai apoi îmi cresc cărnuri şi-mi sufocă minunea
Mă trezesc fără zboruri ca un fluture dus
Univers efemer, imposibil, abstrus
Între-sper, între-mor, între-sunt, între-nu-s…

 

Elegie

Memoriei lui Mircea Micu

Crunt mă mai dor mugurii
viile cu strugurii
şi privighetorile
din satul cu morile,
haina, cheutorile
iedera cu zidurile
carnea macră, ridurile
zările ararele,
gara, felinarele,
ceţurile, ploile
miercurile, joile
gândurile şchioapele,
iernile mioapele
toamnele avarele
ce umplu paharele
vântură destinele
și-ngână suspinele
mă mai dor ostroavele
care-și plâng epavele
visele scârnavele
acele busolelor
ochii telescoapelor
dragostele nefirești
din preceptele cerești
teama, risipirile
zborul, amintirile
colțurile stelelor
neplutirea lotcilor,
sufletul, toate mă dor…

 

Iubirea e o chestie

Sunt lucruri cărora, pentru că nu prea știm ce sunt, le zicem chestii
E un nume care ne scutește de alte-ntortocheate explicații
Filozofii mai fac pe deștepții scotocind printre trestii
În japșe, după înțelesuri deșelate de acrite-aspirații
Iubirea este, din punctul meu de vedere, tot o chestie
Negăsind nimeni până la mine vreo definiție mai de Doamne ajută
Uneori este înfiorătoare și crudă ca o bestie
Alteori doar o durere desenată în tonuri neutre și mută
Este mereu celălalt din noi, un celălalt ciudat, altcumva
Ni-l prezintă în treacăt ca pe-un iepure scos din joben
Încât abia-l zărim năpădindu-ne apoi dorul de el, regăsit într-o ea
Un fel de oglindă,-așadar, este carnea înghețată pe ren
Tânjind după colții unui lup mai mult verde, visat
E manualul de-nțelegere a suferinței, ce coperte moi are
Din fericiri fără chip, fără miez, făcute dinadins pe-nserat
Cu-o grămadă de litere lipsă, e o treaptă spre soare
Uneori pare tălmăcirea unei nebunii, și așa și este
De aceea ne trezim cu ocheanul plin de cerul umflat de nimicuri, de pești
Și eu și ea, amândoi orbi până la minune, e o amplă poveste
Așteptând ploaia cu năucitoarele vești
Mai e și slutul care-l știe pe Shakespeare pe de rost, sonet cu sonet
Femeia ce mă crede, Cuvioase Sisoe, gazon
Bețivul desenator de sfinți cântând la clarinet
Polci, zice el, iubirea este istoria convertită într-un șoșon
Zvârlit în paradis, mai arunci după câini și pisici cu ce-apuci
Biete-animale, absența-i distanța dintre mine și mine
Iubirea e doar o chestie, n-o să vedeți cuibărind în pălării cuci
Luați-o așa cum e, lăudăroasă și plină de sine.

 

Lăsați-mi libertatea să mă împușc

Lăsați-mi libertatea să mă împușc mereu
Cum se împușcă-n bâlciuri figurile din tablă
Țintind între orbite destinul fariseu
Greu deslușibil, cutrul, un fel de camaieu
Și îngerii să-mi cânte din voce și din nablă

În juru-mi gură cască s-aplaude voioși
Morțile mele multe, crezându-le doar glume
Din cer să cadă-atuncea printre confetti, scoși
Cu zăhărelul fluturi din planșe, albinoși,
Leiți întru cerșeală cu viețile postume

Ratatele martirii de pân-acum păreau
Văzute de departe, din josul crucii mele,
Tot jocuri de mazete, „gedichte” de Lenau,
Visate prin aziluri în care se sfârșeau,
Sute de sfinți ca mine, cu sufletu-n atele.

Mi-or linge-aiurea umbra rămasă peste tot
Coioți hrăniți cu cărnuri de adevăruri mute
Vândute ieftin bragă de câte-un camelot
Adus viu de furtună în portul poliglot,
Crescut ca o tumoare cu aer de virtute

Să trag cu-aceeași mână cu care-am mângâiat
Femei inexistente, prelungi cât nesfârșitul,
Crupe de dor de ducă în tropot de păcat,
Biblii nicicând citite, motive de-nviat
Odată cu Iisușii care-au smintit zenitul.

 

Mai țanțoș decât mine nu-i nici un mort

Mai țanțoș decât mine nu-i nici un mort de soi
Prinț, amiral sau papă, căutător de aur
Bufon la curți regale puțind a caprifoi
Scăpat printre salate, cu-arsenic și cu laur

Mă plimb plin de iluzii cum sunt și n-am mai fost
Cu nimeni laolaltă, stârnind zăvozii mării
Niște bieți pești albaștri cu cărnuri reci de post
Împreunați cu sine de dragul renegării

Asemeni cu neasemeni, străpuns până la cer
Prin vesta mea-nflorată de-un ditamai catargul
Pe care vreo iubită doar în portjartier
Se va urca, nebuna, să îmi scruteze largul

Dau tuturor binețe în limba lui Columb
Dar cine s-o-nțeleagă atât de încâlcită
Opacă și greoaie precum o stea de plumb
Lipită de blacheuri în marșuri năclăită

Răspund arar în dodii tot eu ca și-altădat’
Din cioburi de mirare hălăduind în trupuri
De toamne efemere doldora de păcat
Ce-mi tot fierbeau coliva pe înserat prin chiupuri

Lucrate din pământul întors la început
La cel atât de tandru de-a-ndoaselea croit
Doar cu-n apus ca moartea naiv contrafăcut
Ce trebuia să pară un proaspăt răsărit

Mai țanțoș decât mine nu-i nici un mort de soi
Prinț, amiral sau papă, paiață prin oboare
Pe catalige leșu-mi surâde către voi,
Cei care tot mai credeți că moartea-i înălțare.

 

Mezat

Da, aţi aflat, prieteni, mâine îmi vând rărunchii
(E mâinele pe care nu ştiţi să-l măsuraţi)
Chemaţi-vă îndată mătuşile şi unchii
Să liciteze-alături de voi, dac-aveţi fraţi

Să vină dar şi dânşii, de-aceea e mezatul
Acesta, care pare ciudat din cale-afar’
De nu vă plac rărunchii poate doriţi ficatul
Sau mai degrabă ochii, am trei pe post de far

Ori poate vreţi o mână. cea dreaptă vă convine ?
Ea mi-a slujit de pernă, a tremurat, a dat,
A scris poeme-n sânge pe după lambrechine
Veţi arăta aiurea cu ea, a mângâiat

Ceruri şi constelaţii, atât de lungă este
Arginţii voştri lucii cu-aversul pe revers
Nu-mi vor plăti de-a-ntregul, chiar mii, a mea poveste
De-ar fi să mai rămână din mine doar un vers…

 

Misterul vieții poștașului

Cuvintele abia se mai întrezăreau
din norul de fum în care era învăluită cafeneaua păreau tăceri
iar asta era de bine, deoarece te obliga la filozofare
meditam asupra unei întregi menajerii de lucruri mărunte
lăsându-le pe celelalte în seama altor firoscoși
bunăoară despicam în patru, apoi în opt și tot așa
până la ora închiderii
mitul fals al realității – parcă era ceva conspirativ :
mă făceam că sunt interesat de ilustratele înrămate de pe pereți
și-mi roteam capul ca o bufniță
dar și psihologia sinucigașilor
nu erau, cum s-ar crede, speculații lipsite de temei
îmi pusesem de zeci de ori capăt zilelor
uneori cu un fast greu de înțeles pentru ceasornicari
și asta doar din dragoste pentru nopți cu stelele lor ca niște opaițe
mă mai bântuia misterul vieții poștașului
nu înțelegeam cum de poate un om căra atâtea cuvinte
îl consideram un individ tolerant la neadevăruri sucitoare de minți
ce altceva ar putea fi scrisorile de dragoste
pe cele pe care urma să le primesc eu le scriam singur
mi se năzărise că știe pentru că-mi făcea cu ochiul
pe naiba, era numai un tic nervos
îl acceptam așa ciudat mai ales că se lăuda că aduce în tolba sa îmbrățișări
îmi plăcea chestia asta și-l omeneam cu câte-o cafea
stând în local de dimineața înainte de răsărit până după miezul nopții
pielea îmi devenise albă aidoma unei coli neîncepute
într-o bună zi am citit în ziar vestea că
soarele putrezise ca o portocală scăpată pe jos și uitată acolo
atunci mi-am dat seama că poștașul îmi deschidea pe furiș epistolele
erau cuvintele mele scrise după ultima îmbrățișare
a unei năluciri cu parfum de femeie ușoară.

 

O umbră-atât de mare

O umbră-atât de mare nu veți mai fi văzut
Dar este doar o umbră de om chiar dacă-ntrece
Cu mult pe cea a turlei bisericii încât
Abia-i ajung să-și țeasă conturul verde rece

Frumos ca o pictură flamandă șase străzi
O calcă temătoare tramcarele, lăptarii,
Iubitele cu pașii unduitori, de mlăzi
Crescute peste noapte, călugării, brăgarii

Întregul burg, eu însumi ceva mai împlinit
Așa lipsit de mine, vândut ei pe vecie
Întins pe lungi trotuare, pe dale de granit
Luat pe tălpi cu tina și dus, bizarerie

Tot înapoi la sine sub forma unui gând
Cu aripi ca de buhă și voce de flașnetă
Străveche, gâtuită, întoarsă din nicicând
Un eu rămas prin iederi pe ziduri făcând chetă

Pe cel’lalt să-l invite să fie și el om
În show-ul ce se joacă naiv, clipă de clipă
Pe șubrede estrade, făcute din vreun pom
Sădit pentru epave de vieți trăite-n pripă

Dar sunt deja acolo, în scânduri impregnat
Rămas de când cu umbra îmbrățișând copacii
Trăind în morți străine un timp amanetat
Răscumpărat întruna de verii mei, gândacii.

 

Poem cu ea visând la statui

Mi-a spus că sunt scâncetul sufletului ei
sau poate că doar mi s-a părut
uneori am năzăriri sterpe, care nu înfloresc niciodată
ce coroane funerare-aș mai scoate din ele dacă s-ar întâmpla s-o facă
oricum, de atunci nopţile mă strigă pe nume
într-o limba mai potrivită pentru bocete
eram, când m-a cunoscut, doar un ins
puțintel altfel care se trăgea cu Dumnezeu de șireturi
îi ziceam tu și amice și bă, iar el râdea
aruncam cu stele unul în celălalt
așa cum fac copiii când se bat cu perne
era un dumnezeu rachier fascinat de aroma perelor
și ne înjuram birjărește de sfinți de se înroșeau toate amurgurile de rușine
ea era mică, mică de tot, dar nu pentru că așa ar fi fost
ci pentru că voia să încapă într-un iris de-al meu ghemuită
și încăpea
chiar încălțată cu pantofii crem din piele de piton
cred că era de piton, cu toate că semăna
și cu pielea lui Pablo Neruda dintr-o poză veche
era un truc învățat de la cireșii ei visați
menit să cred că lumea nu conține și altceva
știam că înainte de a fi lucruri lucrurile sunt cuvinte
altfel nu le-am recunoaște
unele sunt chiar versuri
ea însăși părea o rimă îmbrățișată
eu aduceam cu o pictură neserioasă de Marc Chagall
doar că ei îi intrase în cap că mi-ar sta mult mai bine statuie
și umbla cu gentuța ei ca de copil de grădiniță
doldora de planurile cu bronzul ce mă va înfățișa
nepăsător cum n-am fost
erau făcute pe hârtie japoneză de un autopsier ce dăduse în patima sculpturii
convins că nimeni nu știe mai bine ca el cum e omul.

 

Poem despre istoria suferinței

Țineam, dintr-o răutate pe care nu mi-o bănuiam,
istoria la ușă
dar era vorba despre istoria suferinței
și mie mi se urcase la cap că doar fericirea mă prinde
„priviți cum îmi sclipesc ochii”
strigam din răsputeri din șaua monociclului
locuiam în vremea aceea într-o cetate
înlăuntrul ei, ca-ntr-o cetate :
calești, cai mascați, slujnice trupeșe, saltimbanci, flori ofilite, sacagii
gâde era vecinul meu de la parter
în timpul său liber dintre două decapitări dresa fluturi
nu se purta prea frumos cu ei nescoțându-i din „bă, efemeridelor”
eu ocupam mansarda care cu secole în urmă îi aparținuse lui Bruegel
stăteam acolo împreună cu țiitoarea mea
văduva unui vis încheiat până-n gât
(îl văzusem într-o gravură veche, pe care ea o ținea îndărătul irisului)
și alături de noi un întreg popor de porumbei alburii ca fumul
cedaseră olanele alunecoase ale acoperișului unor îngeri izgoniți
dintr-un cer numai cât gura unei halbe de mic
îl aveau pe o vedere pe care o arătau oricui nitam-nisam
noaptea îi auzeam bârfind ca gospodinele
cel mai mult și mai mult despre dumnezeire
c-o fi, c-o păți, că e doar iluzie dacă nu știi cum s-o privești
toamna, mai cu seamă când ploua, erau tăcuți,
se strângeau unul în altul cu aripile lăsate
bătea vântul și mirosul pieței de pește îi înnebunea
iar cine a văzut porumbei nebuni știe ce spun
și cu toate că habar nu aveau de marinărie se credeau pescăruși
altfel erau simpatici și aveau simțul umorului
îi amuza, de pildă, că femeia care mă însoțea
atunci când zdrobea boabele de piper pentru vreun pilaf
se folosea de un bust din bronz care mă înfățișa
mi-l făcuse un fabricant de clopote la ordinul mai marelui cetății
ca răsplată pentru odele scrise
asta făceam atunci când nu eram eu
din niște cuvinte găunoase uitate în zăpada ultimei ierni,
încă păstrată într-un buzunar al vestei,
erau pline de sângele unor dureri netrăite cum se cuvine
sânge regăsit și pe boturile șobolanilor înarmurați care colindau cetatea
restul cuvintelor le păstram împăturite
în partiturile gălbui cu muzica respirației închipuirii
ale căror note înșelate nu le știa desluși nici un clavecin
doar o micuță armonică roșie,
care, din păcate, fusese înghițită de câinele măcelarului.

 

Poemul cu singurătatea lui Dumnezeu

Dacă era un singur Dumnezeu, n-avea plural
ar fi fost un cuvânt ca sângele, ca roua, ca untul
și dumnezeirea înseamnă mai mulți, așa cum e și omenirea
așadar, e un fel de staroste de breaslă
al dulgherilor, al fierarilor, al cizmarilor, al vatmanilor,
al trapeziștilor, al postăvarilor,
până și curvele trebuie să aibă dumnezeul lor
El trebuie să priceapă rugile, de multe ori acestea conținând
termeni aparte, ca să nu mai vorbim de mulțimea de limbi în care sunt înălțate
unele ciudate, cu sonorități de cascadă, de stânci date de-a dura
ori de izbituri de târnăcop, dar și de cântece de leagăn
bineînțeles că măcelarii din Zimbabwe se roagă în afrikaans
maseuzele și orezarii din Thailanda în thai
că altfel n-ar fi înțeleși
nu știu dacă locuința Lui, mă rog, a lor, e cerul
dar dacă ar fi să-l cred pe El Greco cam așa ar fi
luându-mă după personajele sale prelungi ca niște proptele de sprijinit norii
pe sfinți tot El i-a născocit, mână-n mână cu pictorii șomeri
nefiind altceva decât niște desene cu rol decorativ,
contururi încărcate cu tempera,
neputând lăsa goi-goluți pereții bisericilor
o șmecherie dumnezeiască, altfel spus, lăsându-ne să vorbim cu zidurile
sperând, ca proștii, în vindecarea feluritelor neputințe
cerându-le, de fapt, alăturarea singurătăților noastre, uneori la fel de ornamentale,
de ale lor
o prostie, corectată până la urmă, cel puțin în cazul meu,
de protomeșterul poeților care mi-a mărturisit înșelătoria
odată cu secretul că tot din singurătatea lui Dumnezeu,
oricare-ar fi acela,
s-a născut și umanitatea,
din păcate așa de plină de beteșuguri.

 

Proastă alcătuire

Ai alcătuit lumea prost, coane,
(conveniserăm să ne zicem aşa, ca-ntre şuţi)
prea multă însingurare, prea puţine obloane
paradox neînţeles, de sihaştri recruţi
ai fost generos pân’ la sfinţi cu văzduhul
dar aripile le-ai dat contra şperţ, pe cartelă
şi privind către cer, în produhul
mai adânc ca o moarte tot cădem din nacelă
la ce bun să avem nemuriri în porthărţi
scrise noaptea cu sânge închegat de ploieri
ne-amintim să trăim din anţărţi în anţărţi
orice viaţă-i o zi, doar atât, ca şi ieri
stele-ai pus din belşug, însă unde le-ai pus
nu în palmele noastre transparente întinse
ci-n visări cu sfârşitul inclus
dintr-un somn îndelung cu descântece-nvinse
eşti plin de rugi, coane, ca un crâng, de omizi
şi-ţi sunt mâinile legate la spate
te tot plângi de episcopii prefăcuţi în candizi
îneca-le-aş fără milă preceptele toate
ai zămislit dureri fără rost cu duiumul
noi arar le citim, par perfide oglinzi
pe când tu, din ele ţi-aştepţi calm uiumul
atârnat printre rufe în ştreanguri de grinzi
şi pe mine m-ai făcut tot aiurea
ţi-am spus-o de-o mie şi una de dăţi
atâta timp cât sunt mai înalt ca pădurea
şi umbra îmi e ca un pom răsturnat, cu mustăţi
„eşti”, îmi vei spune cu glasul tău mut, „cârcotaş”
aşa e, însă prea ne dai marfă veche şi rea
ca-n prăvăliile cu clopot de bronz din oraş
în care vând, drăguţe, leşuri din catifea.

 

Reproș

Ești un personaj literar și nimic mai mult
nu mă deranja defel reproșul ăsta, auzit în stânga și-n dreapta
de la vânzătoarea de bilete la cinematograf
până la papagalul din colivia de pe măsuța ei mâzgălită cu pixul
erau și o grămadă de măscări acolo în afara multitudinii de pisici strâmbe
rostit până și de duhovnicul meu,
un popă urechist amator de precepte pe ritmuri de samba
propovăduite așa de dragul feselor unduite pe sub stămburi
în fine, mă durea însă când venea dinspre miazăzi
acolo stătea ghemuită, mică doar cât tivul cearșafului, iubita mea
probabil că din teamă folosea o voce care nu era a ei
semăna cu sirenele ambulanțelor noaptea
pentru cine are urechi de auzit, cu totul altfel decât ziua
poate că așa le păream, chiar nu era nici o prefăcătorie la mijloc
pe toți ceilalți îi înțelegeam, pe ea însă nu
oricum, termenul, destul de ambiguu
îmi dădea libertatea de-a-mi schimba-ntruna gazda
dar fără să vreau, ca atunci când te așezi în tren pe locul crezut liber
al cuiva, ieșit pe culoar la o țigară
conștient luam numai haina zdrențuită a poeziei
cea mai nimerită dintre toate să acopere singurătatea
îndeosebi în serile ceva mai reci de toamnă
atunci cred ca semăn destul de bine cu Don Quijote
când îmi anin privirea de tălpile balansoarului crem
care se leagănă aiuritor, nostalgic după niște șolduri doar închipuite.

 

Sau nebunia mea…

Am îmbrăcat uneori, și nu s-ar putea spune că nu mă prindeau,
hainele demodate și atât de lălâi
încât puteau acoperi un oraș cu biserici cu tot, ale filozofilor :
„Dragostea e numai un pretext aparent nevinovat pentru poeme,
o găselniță literară, cu alte cuvinte”
Afirmația, pe care am făcut-o la parastasul unei idei uscățive
în clarobscurul acelei dezamăgiri mărețe ca o sinucidere
nu mi-a fost împărtășită până acum de nimeni
cu atât mai puțin de iubita mea actuală, încă neîntrupată,
deoarece e mai preocupată de nimicuri :
de culorile pietrelor aruncate de mine către înalt și rămase acolo,
de forma vorbelor pe care le rostesc noaptea în lipsa ei
de mărimea nepermisă a ochilor mei
care o împiedică să vadă așa cum trebuie peștii ce le populează lăuntrul
aceștia părându-i-se abia eclozați
când ei sunt, altfel, de o seamă cu gândurile de nemurire
e intrigată de mulțimea degetelor mele care o mângâie ca o ploaie –
la ultima numărătoare i-au ieșit treisprezece,
iar asta o încurca neștiind cum să-mi croșeteze mănușile –
și de altele asemenea.
Lumea m-a privit dintotdeauna cu neîncredere
ca pe un accident nedorit al ei
și asta doar din cauză că iubitele mele n-au fost niciodată ca ale celorlalți
însă acest lucru nu stârnea invidia, cum s-ar fi cuvenit,
ci râsul,
(un cor de hohote mă însoțea ori de câte ori ieșeam cu vreuna din ele
să-i arăt întinderile aflate dincolo de noi
după ce înșelam vigilența grănicerilor doar presimțiți)
chiar dacă ele nici pe departe nu erau ca domnișoarele din Avignon ale lui Picasso
ori ca nudurile pline de muchii ale lui Pallady
oamenii considerau că am gusturi fistichii
„alea-s iubite ?!”, – era batjocura aflată ca un ruj strident pe buzele tuturor
ba că au tălpile bășicate de rouă,
ba că, așa nepieptănate de veacuri
(unele erau leat cu antichitatea cea plină de canoane)
arată ca sălciile plângătoare,
ba că sunt doar exilurile mele neînțelese
și nicidecum niște colonii cu mirodenii visate cum se lăudau
„e plin pământul de chiștoacele iubirilor consumate de tine”,
era reproșul cel mai adesea auzit
„vă rămâne pășitul pe apă, dacă nu vă convine”, le răspundeam
și plecam iarăși în întâmpinarea unor alte dojeni
bombănind rugăciunea preferată care începea cu :
„iubitele mele sau nebunia mea sau totuna…”

 

Sfântul Cutare Poetul

Orice atingeam, drăcia dracului, devenea poezie
astfel că ajunsesem, obsedat fiind că voi muri de foame, de sete,
să-mi ung mâinile-ntruna cu spirt albăstrui și leșie
paharul de vin se-ntrupa-n vers, scaunul, foile cu sonete

toate obiectele, mai mari sau mai mici, aparatul de ras
hainele, altimetrul, până și ochelarii, adidașii, ceștile de cafea
chiar și ființele, gălbuiul canar, Jean, motanul cel gras,
cățelul vecinilor, un bichon, stupoare : iubita – poezie și ea

așa că, nemângâind femei, lipsit de-un asemenea păcat
teologii așa-i zic, cu sau fără motiv, habar n-am,
de ce n-aș fi eu însumi, ca alții, încă și mai fraieri, sanctificat
să se-nchine toți apoi la mutra mea icoană strivită sub geam

dar faceți-o de pe-acum, fraților, să particip și eu
vreau o ditamai masa, lungă, lungă cât veacul, în curtea bisericii
și pe ștergare lucinde întinse de vreun firoscos alizeu
care să sufle ca foalele și-n fustele în care clericii

se-mpiedică, ștergare donate de vreo poporancă țâțoasă
să puneți pe ele, spuneam, înșirate de-a lungul bunătăți cu nemiluita
bordeaux-uri, pastrame-nmuiate-n sirop de melasă,
bojoci de prigorii, brânzeturi albastre, friptă la jar ursita

dar despre mine să nu știe nici vântul, nici pământul că-s eu
și-ascuns printre ceilalți meseni, veniți cete-cete, de peste tot, anonim,
la fel de neînsemnat ca un miniatural scarabeu
s-ascult cucerit simfonia pentru țambal, înălțare și țintirim

și slujba, desigur, cu obligatoriile sale temeiuri
cine-i omul și ce-a dres pe atunci când trăia, ce minuni a-ntreprins
a zburat, n-a iubit, cât a plâns, a făcut din iaurturi uleiuri
a-ndurat suferințe atroce, s-a lăsat totdeauna învins ?

vor cârti avan păcătoșii „n-am prea vrea un poet printre sfinți
ăștia au avut meserii serioase, întrebați, oameni buni, catihetul
unii au fost negustori, alții meșteri dulgheri, călugări neîndoios de cuminți
și câte altele, cum o să-i zicem Sfântul Cutare Poetul ?”

 

Sunt primul om

Sunt primul om
un ghinion mai mare nici că se poate
e ca și cum ai fi întâiul dintr-un lot de condamnați la moarte
(spun asta de parcă ar fi cel mai rău lucru de pe pământ, dar nu e)
mă uit peste umăr îndărăt
nici urmă de mine,
mă așteptam să văd o umbră care să-mi semene agățată de călcâie
nu era
șiruri-șiruri omenirea îmi contempla ceafa
mă împinseseră acolo, în față, ca să mi se vadă mai bine vinile
era unul care mi le socotea cu tibișirul
mă priveau prin ocheane și lorniete, mai cu seamă cucoanele
trăgeau învățăminte și filozofau
se aflau acolo doar ca sa învețe iertarea
invocând lipsa unor cărți despre așa ceva
mă așteptam la ce e mai rău
vreo două mătuși de-ale mele fuseseră arse pe rug
am aflat că atunci pălălaia se văzuse de la țărmul oceanului
pentru neasemuire se zvonea c-o pățiseră
dar ele practicau vrăjitoria
însă și eu : pe cea a cuvintelor, care-mi permit să mor ori de câte ori vreau
nimic mai plăcut, e cea mai tare chestie de viață
numai tu nu știai nimic de toate acestea
deși mă vizitai ca pe un bolnav la spital
totdeauna joia între ora cinci și șase
ca un gând obsesiv despre ceva ce nu există
îmi întorseseși pe dos sufletul
cum întorci o pungă oarecare, de plastic, din hipermarket
ori un buzunar
hodoronc-tronc, fără să te invite nimeni
și după ce l-ai scuturat puţin
ai început să aşezi cu mâinile tremurânde şi mici
toate lucrurile găsite acolo
prăfuite, cele mai multe dintre ele, vechi de când lumea
și după ce le ştergeai pe pieptul rochiei tale,
acea rochie cu albăstrele vizitată de toți fluturii dimprejur
le așezai cu grijă într-o ordine aiuritoare
nu te-am crezut că scotoceai în căutarea sinelui tău așa cum te tot scuzai
la sfârșit aveai degetele pline de suferință
iar eu nu mai aveam nimic
visam la soarta mătușilor mele
asta ți-ar fi permis, văzând pălălaia, să știi unde sunt.

 

Sunt vinovat de dragoste

Sunt vinovat de dragoste şi vreau,
Inchizitorii mei cu oase moi
Să-mi daţi pedeapsa celor care au
Ucis cu gândul ziua de apoi

Să mă crucificați mai delicat
Decât pe-un înger cu trupșorul fin
Ce n-a mai săvârșit vreun alt păcat
’n-afara zborului adulterin

Încheieturile să mi le dați
’nainte de-a le prinde milostiv
În cuie, cu decoct de frați pătați
Amestecat ca într-un laitmotiv

De epifanie jucată prost
Cu lacrimile unor spectatori
Mulțime-adusă fără nici un rost
Ca la o luptă de gladiatori

Să-i țineți până la-nviere treji
Cu ochii de bagdadii agățați
Privindu-mă ca pe iisușii breji
Urcați pe cruce-n smoching îmbrăcați

Din visele cu raiuri ce le curg
Ca balele pe perne de minciuni
Umplute cu scursură de amurg
Hrănit cu vrii bogate în lăstuni

Să nu mă mai puteți deloc da jos
Lăsându-mă de scânduri țintuit
Un crucifix ceva mai firoscos
Bun de purtat la gât de vreun smintit.

 

Un soi de biografie

Am încercat să fac de toate
După ce m-am eliberat de apăsarea iubirii
Asta era într-o vară care semăna cu o șampanie desfăcută cu o zi înainte
Am făcut pe hamalul, dar m-a spetit greutatea iluziilor,
Am vândut zmeie, icoane și cărți de tarot gata măsluite
Chiar și indulgențe, pe tarabele acoperite cu ziare vechi
Alături de căsuțe din turtă dulce și de ciubuce
Le înșiram către asfințit, când lumina e rară asemenea unui năvod
Boite în roz și-n bleu ca să fie la fel de atrăgătoare
Nu sunt același lucru cu iertările,
Dar confuzia nu era una care să mă necăjească
Oricum, iertarea se învață destul de ușor
Există și un abecedar al ei scris de un crescător de hulubi
Sunt și lucruri care nu se învață nicicum
Cuvintele, de pildă, eu așa m-am născut : cu ele
Am învățat să văd, apoi am învățat armate de orbi să vadă și ei
Erau clopotari și stăteau aninați de frânghiile groase cu lunile
De-atâta stat unora li se făceau mâinile totuna cu împletiturile de cânepă
În semn de recunoștință s-au apucat mai apoi de pictat
Iar acum am lăuntrul plin de tablourile lor cu șoapte
Mă împiedică, e drept, la mers deoarece se ating ramele între ele,
Însă mă descurc
Mai cu seamă că drumurile mele sunt scurte
De la un capăt la altul al lumii și înapoi
Clopotele au cam rămas netrase
Și din pricina asta preoții mă afurisesc întruna
Nici moartea nemaifiind, zic ei, ce era înainte
Nu le împărtășesc nicidecum dojana, se poate foarte bine și fără clopote
Ele s-au născut, întâmplător, din cer
Iar cerul, deloc întâmplător, din suferință.

 

Versuri cu mine și cu Shakespeare

Vorbesc, ciuliţi urechea, întocmai precum regii
Lui Shakespeare, mai mult singur, henricii şi richarzii
S-au adunat în mine de-a valma, neîntregii
Abandonându-şi curtea, bufonii, dar şi barzii
Ce le cântau în celtă izbânzile din vise,
Iubirile-ncifrate în uri, poltroneria
Mascată în bravadă, morţile nepromise
Sunt plin de duci de Essex, de York, plezanteria
Acestui fapt mă face să par un vraf de scânduri
Care vor naşte scene duhnind a motorină
Mă-nţeapă zeci de spade asemeni unor gânduri
Timpul e-n mine altfel decât afară-n tină
De el atârnă sumbru ca nişte ploi britane
Fantome caraghioase de versuri descărnate,
De măcelari destoinici, cânt de psalterioane
Uitate-n miazănoapte şi renghiuri nejucate
Rostesc în glas de buhă pestriţă adevărul
A fi-ul meu, mistreţul din nările lărgite
Şi umede-ale haitei, copoii-şi schimbă părul
Cu lungi peruci, căzute comete văcsuite
Chiar cerul e altminteri decât îl ştiţi şi-ncape
Şi el imens în mine urcat pe catalige
Năstruşnic mi se-ascunde bezmetic după pleoape
Privind de-acolo lumea, şi-ncepe-apoi să strige
De teama înălţimii, pe buze-mi cresc sonete
Bat tobele, cortina se ţese din silabe
Vorbesc, ciuliţi urechea, ciumaţii-n lazarete
Şi dânşii tot ca regii, doar în heptasilabe…

 

Visele mele

Visele mele supraponderale
(Le știți – cele-n culori paranormale)
Nu sunt născute nici din bromurale
În serile acelea marginale
Cu-amante pline de istericale,
Nici din frustrările policefale
Ce-mi devorează-n sos de portocale
Eșecurile senioriale
Din luptele-nsoțite de urale
De pe câmpiile patriarhale
Și nici din moaștele ombilicale
Ale vreunei curve triviale
Făcută sfântă-n legi abațiale
Scrise cu slove caricaturale.
Visele mele supraponderale
Sunt doar un soi de mâzgăleli murale
În care cu-ajutorul unor smoale
Apar pe ziduri pagini de jurnale
Din viețile cu damf de cacealmale
Dezgustătoare, pestilențiale
Promise ca fiind zaharicale
De-un cântăreț obscur de osanale
Ce-și luase măștile sentimentale
Furate de la mine, măști teatrale
Vândute-apoi pe două alpacale
Helleri, desigur, unor farfarale
Cam ăsta-s eu, de fapt : contururi pale
Pline cu vise supraponderale.