Zavera îngerilor (2016)

Versurile postate aici sunt numai o parte din cele care alcătuiesc acest volum.

Carne de corabie
Clopotnița din gând
Dricurile nu merg pe contrasens
Ești pișicher, Lungeanule
Iubita mea e-un cocktail Molotov
Încotro-ul vieții
Poemele mele
Zavera îngerilor


Carne de corabie

Am carne de corabie și pesemne că de-asta am rămas singur
În cei mai înguști ani ai omenirii duhnind a alge
Uneori chiar par o goeletă
Lucru neacceptat de ultima mea iubita mereu cu buzele pline de sare
De fapt nu-i plăcea că o tratez ca pe o insulă
Dăruindu-i naufragii peste naufragii
Avea șoldurile pline de înecați stafidiți
Ceea ce, sa recunoaștem, pentru o femeie nu e chiar plăcut
Nici cețurile cu care o înconjuram drăgăstos nu-i priau
Și tușea
Dar tușea într-un fel anume de-ai fi zis că a venit furtuna
Câteodată își lăsa țărmurile la vedere
Atunci n-aveam nevoie de ocheane ca să văd că i s-au uscat palmierii
Sau arborii de cafea
Oceanul care ne despărțea era atunci o biată baltă
În care țestoasele ouau dimineți
Am carne de corabie și poate de-asta îmi cresc necontenit catarge
Pricină din care am început să mă-nrudesc cu zarea
Ajungând de plânsul mușilor
Erau lacrimi greu de tradus în vreo limbă cunoscută
Și încă și mai greu de împletit în șiraguri de atârnat la gâtul ei fragil
De femeie iubită de coralii gândurilor mele putrede
O iubeam cum iubesc busolele defecte
Înșelate de pescăruși
Doar că ea nu înțelegea măsura dragostei mele disperate
Cu toate declarațiile făcute
Degeaba cuvinte mii ca niște bătăi de aripi
Degeaba simbolul suferinței desenat stângaci pe-un cearșaf cu urmele ei
Agățat de uitătura mea la pupa
Degeaba viața încă nedusă de-o umbră care să-mi semene…

 

Clopotnița din gând

Mi-am însușit descrierea iubirii
aia din cărțile cu coperte groase cât minciunile din biblii
ce dacă dragostele de-acolo erau sfrijite ca niște adăugiri de aripi
flecuștețe de însușiri deșarte
toate iubitele mele
alea câte-or or fi,
puține ca nălucirile-mplinite joia după apus
dracul a văzut așa ceva
sau nenumărate,
plutoane-nșirate-nșirate,
translucide ca niște meduze aduse de valuri,
înnisipate și terne
aidoma altor iluzii cărora, beți de atâta nostalgie după noi înșine,
cine nu s-a căutat printre morțile altora
le zicem tot iubiri
sau cu nevoile date de tălmăciri
tălmăcitorii iubirilor sunt cei mai prețuiți dintre ratați
dacă-i priviți din orice unghi
chiar urcați pe cocoașa unor nemuriri cu aromă de deșert
de cactuși visânzi, cu alte cuvinte
e-o filozofie fără sens, așa c-o las iubitelor cu ochii ascunși în palme
adică, mai tuturora
că asta sunt iubitele – adulmecări, nimic mai mult
am, așa nebun de nimic din ceea ce înseamnă bunul,
certitudinea
că nici acum după atâta vreme de la zvârlire
(am uitat să vă spun că se întâmpla în clopotnița din gând)
nu m-a găsit pământul.

 

Dricurile nu merg pe contrasens

Pare un om, doar că în tâmplă îi crește necontenit un felinar
Din acelea cu gaz ca pe vremea lui Pazvante Chiorul
Un felinar din fontă vopsit în culoarea doliului
E omul care caută întunericul peste tot strigându-l cum strigi un bichon
Ascuns de teama punerii lesei
Pășește cu grijă nebănuită crezându-se prea greu pentru acest pământ
Pe care l-a înțesat de vise pe vremea când era groparul acestora
Era treaba de făcut pe atunci
Ehehe
Iar colivurile se fierbeau în căușurile mărilor
Într-atât de mulți ipocriți își pictau lacrimi de neîmplinire
E de-al oamenilor călcând alăturea de ei
A dracului fudulie și p-ăsta zic ei văzându-i urma blacheului
Și-a pus luna pe toc, parvenitul
Dar și de-al cerului totodată știindu-l toate păsările agățate de nori
Iubite nu mai are, și pe bună dreptate
Mersul cu el pe stradă ar stârni hazul trecătorilor
Nu e deloc cumsecade sa mergi cu unul ca asta de braț
E dușmănit de moarte de către lampagii
Neputând cu nici un chip ajunge la felinar care arde mereu fără rost
Iar primarul îi suduie neîncetat
Se spune ca lăuntrul sau e plin de lăstuni
Nu l-a văzut nimeni lăuntrul ăsta, dar n-a mai venit primăvara de câțiva ani
De aceea toata lumea se roagă să le dea drumul
Fiindu-le dor de flori
Îi privește cu milă printr-un ochean telescopic
Făcut din zeci de închipuiri
Unii spun că depărtările din care e alcătuit ar atrage lăstunii
Oricum, uneori răzbat până afară niște sunete ca de orgă
Însă nimeni n-a reușit să spună răspicat
Dacă sunt aievea or ba
Ceva ceva se întâmplă
Pentru că în apropierea sa ceasurile o iau razna arătând alt timp,
Petrecut demult, despovărat de viață
În care iubita sa doarme visând bilete dus întors
Aiurea, asta nu e lume pentru astfel de bilete
Pentru că, așa cum mi-a spus o dragoste dusă de când cu Noe,
Dricurile nu merg niciodată pe contrasens.

 

Ești pișicher, Lungeanule

(La apariția „Enigmei”)

Ești pișicher, Lungeanule, ai
Atâtea enigme, cât tot necuprinsul
Tu tot asta ești, noiemvrie-n mai,
Murirea din scalde, învinsul

Istoria-n meri fără rosturi
Iubiri deșănțate de-arhangheli cu nadă
Cerșind cu tupeu adăposturi
Ești cuiul orfan de grenadă

N-ai piele pe carne, nici carne
Când mergi cum mergi tu pe trotuare-ncâlcite
Vestesc nepieirea prin goarne
Haremuri de toamne, iubite

De tine naiv pe silabe
Înfloresc, Lungeanule, atâtea-nțelesuri
Și-ți e dor de te stingi de ohabe
Cu-ale tale-n șpilohozen eresuri…

 

Iubita mea e-un cocktail Molotov

Iubita mea e-un cocktail Molotov
Așa, aprinsă ca o vâlvătaie
M-ar vrea sacrificat – un biet miel mov
Lăsat la ușa propriului alcov
Scopit cu vreun hanger, umplut cu paie

Și-apoi să-mi coasă-n tibișiruri moi
Puținele rămase minți buimace
Neîncrezătoare-n joile de-apoi
De după lacrimile unor ploi
Dintr-un potop gătit la patru ace

De pravilele popilor smintiți
Nătângi ca niște sâni de vrăjitoare
Să fiu eu tristul printre fericiți
Acei mici sclavi de viață-nlănțuiți
Cu mreje cocoțate pe picioare

De poduri numai bune de-aruncat
De la nălțimea lor în tulburi ape
În care-noată-n bancuri pești-păcat
Momiți cu nade-amare pe-nserat
Când clovnii dezosați se pun pe-agape.

 

Încotro-ul vieții

Încotro-ul vieții,
o știu cel mai bine efemeridele
altele decât oamenii
e moartea
iar de multe ori asta e sinonimă cu dragostea
o dulceață de moarte, adică
pe lângă care cea de trandafiri e un fleac
ce s-ar face fără ea antreprenorii de pompe funebre
le-ar muri de foame muierile și plozii
mă rog, e cam kitsch-oasă chestia
dar o ținere de mână a doi iubiți
seamănă cu o coroană din flori artificiale
din ceară, din hârtie, din staniol
din ce-or fi ele
nici familiile groparilor n-ar duce-o prea cumsecade
ar fi nevoiți să sape tranșee
dar de unde atâtea războaie
sau să caute comori
dar de unde atâta nebunie la ei
ce să mai vorbesc despre popi
le-ar roade moliile patrafirele de li s-ar vedea nădragii
și-ar râde de ei enoriașele
până și raiul s-ar duce de râpă
pentru că și atunci când se sinucid iubiții tot acolo ajung
dar și iadul
ambele riscând să devină niște băltoace puturoase
ceea ce n-ar fi deloc bine
fără dragoste lumea ar uita să mai moară
al dracului paradox
însă nici n-ar trăi…

 

Poemele mele

Poemele mele sunt ca picioarele păianjenilor : se rup uşor
n-au nimic din consistenţa durerilor tale, iubito
însă unde vei fi tu,vor fi şi ele, ca o trenă
uită-te înapoi şi le vei vedea
ca trenă, treacă-meargă, sunt bune
doar că eu am făcut din ele pânze de corabie
de-aici şi prietenia cu toate insulele
eşuam te miri unde
adus de vânturile dorite de pescari
pentru infinitele bancuri de peşti coloraţi nefiresc
goniţi înspre năvoade
adesea mă conţineau şi pe mine încâlcit printre ochiurile plaselor
alături de barbuni şi rândunici de mare
mă eliberau mereu nesocotindu-mă folositor la ceva
eu încă mai sper că voi ajunge, printre fulgi de gheaţă, în piaţa de peşte
iar tu mă vei cumpăra odată cu vreo caracatiţă plină de mâzgă
ducându-mă la tine acasă…

 

Zavera îngerilor

Vă revoltați degeaba, domnilor îngeri
am văzut revoluționari și mai și decât voi
Garibaldi, Robespierre, puștiul acela de Saint Just
și alții
purtau pălării verzi ca brotacii, legături de gât mătăsoase asemenea ignoranței
și hărți neroade la bandulieră făcute sul
aveau idealuri colorate strident care n-ar fi ajutat în veci nimănui
nescutind de moarte pe cineva
dar nici rău n-ar fi pricinuit, e drept
în afara fabricanților de ghilotine
vă înțeleg bâzdâcul, chiar eu am uneori toane
când nici Dumnezeu, insul ăla ce se pitește mereu, nu-mi intră în voie
asta se petrece de obicei în zilele în care soarele curge de-a lungul bordurilor în canale
dar am uitat că voi aveți soarele vostru de tablă
v-am spionat uitându-mă pe gaura cheii de la ușa raiului
și m-a bufnit râsul văzându-vă umblând despuiați de colo-colo
cu burțile lipite de șira spinării
sunteți doar niște simpli agenți de pază ai câte unui nătărău
ai unei boarfe, ai unui măcelar, ai unei dureri umblătoare
cum sunt ăia de la metrou sau de la bănci
dar care nu-și dau aere de îngeri, deși ar putea și ei s-o facă
bun, și să zicem că deveniți, hodoronc-tronc, oameni
numai că habar n-aveți, dragelor zburătoare, ce înseamnă asta
va trebui să molfăiți câte-un sfârc de femeie
și să ascultați blues
ori jazz
ori doar vântul vestind finaluri de începuturi
să ciupiți ibovnicele șmecherește cu elasticul portjartierelor
să le spuneți că le iubiți ca pe ochii din cap
ca pe ochii orbi, că doar aceia deslușesc totul
și să mai încasați câte-o scatoalcă de la bărbații lor
altfel la ce bun amantlâcul
iar asta n-ar fi chiar atât de nasol – o să-nvățați și jargoane, desigur
apoi musai să schimbați plutirea cu târâtul
agheasma cu șprițul ori surâsul cu rânjetul
dar și altele
dac-ați avea nostalgii cu zboruri, vai de mama voastră,
v-ar duce grabnic la balamuc în cămăși de forță : „ăștia se cred găi, doctore”
și la cămășile de forță nu se poartă papioane
va trebui să credeți în sfinții despre care se pune că fac și desfac
în voi, așadar, sfinților necurați
aiurea
până să vă cunosc n-am întâlnit pe nimeni care să se fi visat om
că asta e semn de moarte, nu altceva,
o găselniță tâmpită, greu de tălmăcit în graiuri cunoscute
aud că sunteți doar băieți, și mă umflă râsul
v-am văzut, vă spuneam, prin gaura cheii – avea forma unui trup de muiere gaura aia
păreați, într-adevăr, băieți, dar aduceați cu omulețul acela de la Roswell
iar asta vă știrbește credibilitatea
deoarece ați aparține altor lumi și doar popii vând astfel de gogoși
va mai trebui să deprindeți cultivarea pomilor din care se fac cruci
și tânjirea tendoanelor după atingerea drăgăstoasă a piroanelor,
contestarea continuă
să luați nefericirea drept obișnuință bună de păstrat în frigidere
printre alimentele de zi cu zi
ori printre leșuri de vise – în alea de la morgă
și trăitul ca pe o treabă serioasă, pe când e doar un joc
în care toți pierd
o altă îndeletnicire care vi se va părea stranie și nespus de greu de făcut
e uitarea
uitarea e o chestie cu care oamenii se desfată ca niște pașale
însă nu toți
pentru ca unora le-a fost cu neputință învățul ei
mai repede învață tramvaiele sa plângă
apropo, când veți circula cu ele ceilalți călători se vor simți stânjeniți
unii vă vor zice de la obraz,
„r-ați ai dracului cu aripile voastre”
(am uitat să vă spun că nici un chirurg nu se va băga să vă opereze)
alții se vor abține,
dacă v-ați preface dintr-o dată în oameni
cum se întâmplă cu porumbeii scamatorilor în stare să ia orice înfățișare
ați avea timp
ăsta este un animal mereu flămând – n-o să-l găsiți în nici un atlas
pe care îl veți duce într-o lesă nevăzută peste tot
lăsându-se mângâiat de iubitele voastre
că veți avea, vrând nevrând, și așa ceva,
de patronii berăriilor unde vă veți bea însetați mințile
de râsetele voastre, de plânsete,
voi știți stelele de acolo, din înalturi, învecinându-vă cu ele din întâmplare
pe când aici va trebui să le aveți în ochi
și nici un oftalmolog nu e așa de priceput, v-o spun
iar dragostea nu se învață cu una, cu două
doar așa le-ați avea
eu însumi, dacă mi s-ar propune de către vreun șef de-al vostru să fiu înger
aș refuza
înțelegând că m-aș revolta, cândva, la rândul meu
dorindu-mi să merg cu tramvaiul
și asta doar pentru a-i incomoda pe călători cu aripile mele.