Tălmăciri politicale

Tălmăciri politicale vol. I

Atolul Palilula
Scrisoare către șocâtele Viorel
 

Tălmăciri politicale vol. II

Patria porcului
Pesediștii sunt vivipari


 

Atolul Palilula

 

Despre Palilula (oare cum s-ar putea numi locuitorii unui astfel de comunităţi umane ? palilulani ? palilulezi ?) a auzit până mai ieri-alaltăieri doar puţină lume, unii considerând că este un atol (exotismul numelui le dă acest drept) din vreo Polinezie chiar mai îndepărtată decât Sighetul Marmaţiei ori Prundul Bârgăului, ca Baa, Muroroa sau Bikini (despre care Vanghelie s-ar putea întreba, pe bună dreptate, cum mama dracului de reuşeşte Oana lui să ia pe ea, ca şi când ar fi chiloţi, o formaţiune geologică), bunăoară, altora (mult mai puţini) ajungându-le la urechi odată cu filmul lui Purcărete, „Undeva în Palilula”, cu George Mihăiţă şi Răzvan Vasilescu. Însă celebritatea acestui sat (pentru că asta este – dintr-o Oltenie unde, mai nou, zidul înconjurător al unui cimitir fu placat cu polistiren) a fost sporită de un filmuleţ seducător, văzut la Digi 24 (dacă-i veţi cere generosului google „Vot undeva în Palilula”, veţi fi recompensaţi regeşte) având ca temă alegerile europarlamentare de duminică, în care câţiva cetăţeni  (un domn, Ionel, şi mai multe doamne) au abordat, după ce-şi exercitaseră dreptul de vot, înaintea unor alţi cetăţeni europeni, mai puturoşi, din Paris, Strasbourg, Birmingham sau Amsterdam subiectul atât de la îndemână domniilor lor. Treaba cu „oropeanu” e simplă, şi doamnele în cauză, mobilizându-se cum n-au făcut-o nici la sapă, dar nici la balurile unde dănțuiau în gumari la viaţa lor, s-au grăbit să-i dea peste bot lui Jean-Claude Juncker (unul de-al lui Iuncă, probabil), care vrea (ete-al dracului) mort-copt, preşedinţia Comisiei Europene (un fel de ceape de pe vremuri, dar mai mare o țâră), ele preferându-l, din considerente doctrinare, vezi bine, pe Martin Schulz, afinităţi împărtăşite şi de alegătorii din Oporelu, Punghina, Adunaţii Copăceni ori Stîngăceaua (nume predestinat), care le-au făcut o aroganţă celor din restul continentului, stabilind adevărate recorduri în materie de participare. S-a votat şi la Ştefăneşti de Ilfov, comuna care l-a dat muzicii universale pe Adrian Minune (un soi de Salzburg de-al lui Mozart, cu alte cuvinte), pesemne cât de curând cetăţean de onoare, căruia i s-ar cuveni după una ca asta şi o statuie, iar pentru a-l face să semene cu Michael Jordan, Magic Johnson sau Le Bron James n-ar avea ce căuta acolo decât mâinile iscusite ale lui Rodion (era cât p-aci să scriu Rodin, tot unul de-al lor, din branşă) Gheorghiţă, autorul ronde-bosse-ului reprezentându-l pe Sergiu Nicolaescu, confundat de văduva regizorului cu Grigore Vasiliu Birlic. Să se fi dus către 80 % prezența, nu știu însă cât de mulțumitoare pentru fostul consilier la primăria locală (poate mai potrivit zis primăreală, fiind o afacere serioasă, ca perceperea taxelor de protecție, șantajul, cămătăria ori mangleala, cum zicea deja amintitul Marean de la 5), Simionescu (H)Adrian. Una din intervievatele din Palilula, mai împăciuitoare decât toți rabinii din lume laolaltă, și nu numai cei de azi, ci întreaga armată de bărboși de la Esra încoace, a mărturisit că nevrând să supere pe nimeni dintre boierii ăi mari, i-a votat de nu s-au văzut, de la primul, la ultimul de pe listă. Bineînțeles că socoteala se-nvârtea în jurul unor flori, ajunse de ocară din pricina PSD-ului. Concluzia aventurii de pe Digi 24 e următoarea, conform spuselor fermecătoare ale unei distinse și destinse alegătoare europene încălțate-n gumari: „Votarăm, acum asta e. Acuma să vedem care se alege, care rămâne, o rămâne Fonta, că e tânăr.” Speranța celor rămași, de la vreo două milioane de alegători îndrăgostiți de roze, aidoma tăurașului Ferdinand, până la totalul de peste optsprezece, este că va rămâne. De căruță.

27 mai 2014, din „Tălmăciri politicale”, volumul întâi

 

 

Scrisoare către șocâtele Viorel

 

Motto : „Cel mai căutat animal din România este şocâtele. Acesta se găseşte în varianta maro, cu volanpic  în vârf, şi coclender roz. Nu vă recomandăm varianta cu seplaporoindala, pentru că aceasta capătă un bibistrocel crocobazdugat.”

                                               Versuri Cassa Loco        

Mi-au plăcut dintotdeauna animalele, Viorele. Şi alea adevărate pe care în copilăria mea le vedeam prin ogrăzile gospodarilor, porci, vaci (era un nene care, jur, avea o vacă ce aducea până la confuzie cu Rovana), cai şi măgari (eu dacă aş avea un măgar i-aş zice Bombonel, iar el poate că mi-ar îndruga poveşti cu Petromul), şi cele aduse de te miri unde, întâlnite numai prin grădinile zoologice, şi cele imaginare, cu solzi şi gheare uriaşe, aflate doar prin cărţi cu basme sau fabule. Tare mi-au plăcut fabuliştii, Viorele, şi Esop, şi Demetrios din Falera, şi La Fontaine, şi Krîlov, şi Topîrceanu, şi Urmuz, şi Arghezi, dar niciunul din ei nu te-a pomenit, pentru că minţile lor, altfel atât de jucăuşe şi luminate, nu te-au imaginat. Acum eşti cel mai căutat, Viorele, prin Stanbulul osmanlâilor, în case de tractir, în spitale de nebuni şi de oase frânte, în aşternuturile vădanelor turcoaice, prin galeriile subterane ale oraşului, şi nici urmă de tine. Parcă te-a înghiţit pământul, iar teama noastră este că, întocmai cum se întâmplă cu buruienile, dacă s-ar fi petrecut una ca asta, ai putea răsări înmulţit, Viorele. Asta ne-ar mai lipsi. Dar tu nu eşti plantă, că plantele sunt, cel mai adesea, frumoase şi sincere, cu toate că şi ele pot fi personaje de fabule, bunăoară mătrăguna, pălămida sau pizda ţigăncii, tu eşti animal de companie, Viorele, dar nu unul obişnuit, ci animal de companie al altor animale de companie. Cum sunt şovele, ghiţii, nicolicele ori oprele. Astea toate latră la lună, se pişă pe cărţile sfinte de legi sau de ce-or fi ele, muşcă pe la spate, fură pe întuneric găini din coteţe şi le sugrumă, Viorele, şi nu se ştie nici cu tine cum se vor purta până la urmă. Nu eşti nici şoricel cum te văd naivii copilăroşi care se uită la Tom şi Jerry, Viorele, pentru că Jerry nu minţea, şi nu era gol ca o cutie de conserve luată de vijelii (taman aşa ţi-e glasul, ca zgomotul acela ce nu spune nimic), şi nici nu adunase în el tot ce avea mai rău neamul şoricesc, cu şoarecele cel bătrân şi sovietic, Nelu, şi cu şoarecele hoţ Adrian, şi cu mulţi alţii, nici măcar câine nu eşti, cotoi nici atât, că ăla are boaşe. Poate că eşti şobolan, Viorele, că ăia fug pe unde apucă şi au boturile pline de sânge, după ce înhaţă vrăbii sau rândunici căzute din cuib, iar apoi fac pe niznaiul, uitându-se prin crăpături înspre lumina care nu-i va mângâia niciodată. Ai loc în toate cărţile de fabule, Viorele, nu-n cărţile de istorie, cum, ai vrea tu, că acolo sunt oameni care te strivesc sub călcâiele lor apăsate, de bărbaţi de stat, dar nici în alea de fabule nu-ţi va fi prea lesne, iar copiii de şcoală te vor urî, ca pe lupul cel rău sau ca pe alte lighioane, şi-şi vor spune între ei când se vor jigni doar aşa : „Viorele”. Dar nu eşti şobolan, m-am mai gândit, Viorele, pentru că şobolanii chiar există şi sunt recunoscuţi de zoologi (şi-i vezi prin atlasele de profil, gri, cu ochii lor speriaţi, cât boabele de piper de mici), şi de pisici, şi de dulăi, şi de popor. Pentru că poporul te-ar fi stârpit, Viorele, nu te-ar fi proţăpit în fruntea bucatelor ca pe un rege al animalelor. De aceea cred, Viorele, că eşti, mai degrabă, şocâte, iar băieţii ăia de la Cassa Loco ştiu ei ce ştiu, afară doar dacă n-or fi fost beţi rangă când au scris versurile alea cu tine, vorbind alcoolul dintr-ânşii. Rămâi acolo unde eşti acum, Viorele, că eu oricum voi scrie fabule, şi fără tine.

26 iunie 2015, din „Tălmăciri politicale”, volumul întâi

 

Patria porcului

 

„Patria porcului este acolo unde se găsește jir”, spunea un înțelept franțuz în urmă cu vreo trei secole, iar maxima asta ilustrează de minune ceea ce se întâmplă, și nu de ieri de zi, pe scena  politicii românești, făcând trimitere la ceea ce am convenit cu toții să numim traseism. Deși curvărăsie politică ar suna mult mai bine, fenomenul nefiind prea departe de prostituția de pe centură ori din așa zisele saloane de masaj, care tot pe bani se fac. De la o vreme-ncoace, de când Ponta și-a descoperit pornirile de turist perpetuu, făcând pe dracu-n patru să nu stea pe-acasă, rătăcind dintr-un capăt al lumii la altul prin clinici de lux unde-i cos ăia ligamentele și mințile, pe vapoare de croazieră (şi nu cu barca pneumatică a lui Dragnea), prin hoteluri șmechere cu stele multe, un ins care într-o țară normală nu ar fi prins nici măcar un rol de figurant, face pe vedeta, umflându-se în pene, crezându-se buricul pământului, lucru nu foarte departe de adevăr. Atâta vreme cât face și desface guverne, puteri, promițând sprijinul oștii lui strânsură celui ce oferă mai mult, adulmecând direcția dinspre care bate vântul aducător de cașcaval, chiar este. Traseismul se face la bucată sau cu toptanul, iar Oprea (unii-i mai zic și generalul, dar ăia sunt niște cretini), după ce a luat de unde a putut câte-o oaie rătăcită, până a adunat de-o turmă consistentă, a trecut la încorporarea în masă, deunăzi punând labele pe ciumeții dezorientați rămași de la caracaleanul Elodiu, acum aflat la păstrare pentru un fleac de șantaj ordinar, de interlop ciricliu. Cunoaște, cu îngăduință, două sute de cuvinte, e un fel de barză chioară căreia un Dumnezeu pus pe șotii lipsite de haz i-a făcut cogeamite cuibul, dar a înțeles de minune că la noi poți fi la butoane chiar dacă nu ai participat la alegeri și profită, supralicitând, arătându-le pisica – una jigărită, nu vreun tigru bengalez  – când pisicului Viorel, când ursului de la Cotroceni, oricum, mult mai aplecat către finețurile și zaharicalele foncției decât spre nebuneala unui președinte-jucător. Acum el stă la pândă, uitându-se la păruiala dintre pesedei și liberali care-și sparg capetele cu codul fiscal, dispută mult mai importantă decât pare la o primă uitătură, miza fiind furarea startului alegerilor de anul viitor, deși e greu de anticipat cum va fi exploatată victoria, știindu-se durerea-n cot a electorilor mioritici pentru chestiile serioase și îngăduința lor față de imbecilități și borfășării. La ora la care scriu aceste rânduri se creează impresia că singurul truditor pe ogorul înțelenit este însuși ghinăralul, ăilalți aflându-se în concedii : Ponta prin Caraibe, la bordul Oasis of the Seas, cotoiul teleormănean pe la Fortaleza, blândul Klaus peste tot, la toarta consoartei. Dar cum sângele apă nu se face, iar filiaţia individului este una care pe unul mai cu prinţipuri l-ar face să roşească (şi la propriu, şi la figurat), descinzând în politichie din cloaca lui Iliescu, Năstase şi Miron Cozma, căruia i-a fost bodyguard, bineînţeles că Oprea e mai aproape de coloarea sângerie a găştii. De altfel, dintotdeauna, roşul a fost asociat cu prostituţia, iar o lege de prin 1254, obliga femeile care practicau această meserie să-şi vopsească trupurile astfel pentru a se distinge de femeile „cinstite”. Din acelaşi motiv, regele Angliei, Edward al III-lea, le impunea prostituatelor să-şi poarte hainele pe dos. Iohannis nu e rege, chiar dacă se poartă ca atare, iar şi dac-ar fi, n-ar fi în stare să semneze un decret care să-l oblige pe generalul izmenelor să poarte cu cusăturile la vedere uniforma lui cu fireturi şi galoane luate pe daiboj.

10 august 2015, din „Tălmăciri politicale”, volumul al doilea

 

Pesediștii sunt vivipari

Acest lucru ne-a fost adus la cunoștință de Marian Vanghelie, zis și Primarul care este, și Marean, și Băețică, zis în fel și chip, personaj despre care n-am mai scris un rând de ceva vreme, dar care-mi dă ghionturi s-o fac acum, în urma savuroasei sale declarații potrivit căreia Oana lui se simte bine după naștere, era călare pe internet ca Don Quijote pe Rosinanta de îndată ce fătase, iar fetița lor era vie. Așadar, pesediștii sun vivipari. Aflat în arest la domiciliu pentru un flecușteț de nouăzeci de milioane de euro trași pe dreapta din licitațiile mânărite cu apropiații săi, în vreme ce alții înfundă pușcăriile pentru furtul vreunei găini schiloade ori pentru bușitura unui Trabant din carton presat, personajul nostru face pe victima nenorocitului sistem băsisit acasă. Dar clanul ăsta, căruia ne-am obișnuit să-i zicem PSD, după ce i-am zis PDSR, FSN, și așa mai departe, până la PCR,  ieșit de sub mantaua bolșevică a lui Nea Nelu, e format din mult mai mulți vanghelii, oricât ar părea de unic individul, și le cunosc purtările și melicurile, indiferent din ce parte a țării sunt (cu toate că geografia nu e nicicum uniformă), iar cel mai băgat în seamă zilele astea e miștocarul șef de la Primăria Capitalei, doctorul cu mulți arginți Sorin Oprescu. Cel cu „scheleții”. Priponirea lui, fie și pentru treizeci de zile (cu tot flagrantul, pun prinsoare că ne va da cu tifla în curând, din postura de nevinovat), i-a pus pe pesediști (ai lui Dragnea, ai lui Viorel, e ceva mai greu să precizez) în dificultate, ei bazându-se pe candidatura doctorului la primărie, nemaiavând vreunul de doftă în libertate, astfel că nu vor avea încotro, prezentându-se cu vreun loser de doi bani. Lucru care nu le crește neapărat acțiunile celorlalți, caii pe care pot paria ei fiind toți niște gloabe, neînstare de ceva mai acătării, cu toate că n-ar fi exclus să se trezească la butoane, în virtutea capriciilor unui electorat cu înclinații masochiste. Dovada că gașca roșiatică e-n criză de personal este alegerea (în unanimitate, firește – c-așa-i la ei) la șefia Bucureștiului a lui Robert Negoiță în locul unei Abramburici „garantată” de Vanghelie la ultimele generale, iar individul are toate atu-urile unui pesedist sadea : afacerist fiind, a ocolit ani de-a rândul taxele datorate statului (doar vreo două zeci și opt de milioane de euro), fiscul scoțându-i la vânzare niște apartamente (nu multe, 58), a fost implicat până-n gât într-un dosar de râsul curcilor cu prostituate făcute miss-uri, Curtea de Conturi l-a prins cu borfășării ordinare, aruncând zeci de milioane pe Apa Sâmbetei pentru tot soiul de tâmpenii penale (cu arbuști invizibili, gunoaie, străzi și trotuare lăbărțate din pix), ca ales al naivilor romantici de la sectorul 6 și e un apropiat al lui Victor Ponta. Nu știu unde am citit că ar fi amator de teatru, dar la cât de prost glăsuiește în limba mamei lui, presupun că e vorba de teatru mut. La discursul de după proțăpirea lui ca baștan peste pesediștii bucureșteni spunea, cu tupeul caracteristic speciei, că își dorește „o Românie curățată de corupți”, ceea ce te-ar putea duce cu gândul că are porniri suicidale, aidoma unor actori pe care-i va fi admirat sau despre care măcar a auzit, chiar dacă numele acestora l-ar fi trimis, mai degrabă, către zona fotbalului. Dar Pedro Armendáriz, Heath Ledger, Charles Boyer sau George Henry Sanders n-au jucat nici la Liverpool, nici la Real Madrid, nici la Chelsea, și au făcut actorie pe bune, ultimul dintre ei rămânând celebru și datorită biletului de adio, pe care a scris : „Dear World, I am leaving because I am bored. I feel I have lived long enough. I am leaving you with your worries in this sweet cesspool. Good luck.” N-ar fi de mirare ca tocmai Negoiță, așa cum îl vedeți, să fie candidatul pesedeilor la scaunul pe care a stat Oprescu, mai cu seamă că acum, lăsând la o parte profilul, de când și-a implantat un pămătuf de păr numai bun de-un breton cumsecade, dă și mai bine în afișele electorale, încât l-ar ștampila mintenaș, deopotrivă, și centuristele, și pensionarele, foste lucrătoare la imeghebeu, și nostalgicii activiști analfabeți, și antibăsiștii asmuțiți de Mircea Badea ori gâdele Gâdea, și alți pomanagii care nu speră la mare brânză din partea Alinei Gorghiu, pupila lui Klaus, Baloo-ul dănțuitor și dedat plăcerilor turistice, de la Cotroceni. Pesedeii nasc pui vii, peneliștii doar moșesc…

12 septembrie 2015, din „Tălmăciri politicale”, volumul al doilea