Tăt normal

Tăt normal

(avancronica unei cărți demult promise)

 

Chişinăul era de ceva vreme pentru mine doar locul de unde vine (sau vini, mai degrabă, ca să intru-n atmosferă) Pavel Stratan, cel născut taman de ziua lui, iar versurile muzicii sale mă informau îndeajuns despre preocupările moldovanilor (chiar că sună mișto), băutul (beu, beu, puţân câte puţân) şi fumatul (ai noştri mai mult cu fumăritul) fiind, se înţelege, la loc de cinste.  Era un sfârşit de mai în care ploua ca la Londra (ăsta e un clişeu, că eu n-am mai călcat-o de pe vremea lui Shakespeare), mult mai potrivit altor trebi decât unei deplasări cu maşina (altuia) înspre un tărâm necunoscut. Numai că trebuia musai să merg acolo la un eveniment legat de lansarea unei cărţi. Iar asta mai mult ca să le dau peste nas amicilor mei, care n-ar fi crezut că voi fi prezent. Cartea fiind a mea. Ţinând cont de faptul că primii 2,3 kilometri din Bucureşti i-am parcurs în trei sferturi de oră, folosind-mă cinic de regula de trei simplă (unul din puţinele lucruri pentru care a meritat să mai trec pe la şcoală), am calculat că puteam ajunge la destinaţie la vreo şase zile după ţinerea evenimentului. N-a fost aşa, ratând şansa de-a fi acuzat de neseriozitate. Care, zgâindu-mi ochii pe la televizor, constat că e, de fapt, o virtute. Am ajuns la Albița către ameaz, iar în patruzeci de minute am trecut di hotar, tăt normal. Deşi ulterior mi s-a spus că normalitatea era altcumva zugrăvită de talentoșii vameşi (gândul acestei alăturări m-a dus la Rousseau le Douanier – Vameșul – ăsta nu e unul de la Sculeni, și nici de la Stânca) şi că dura câteva ceasuri bune.

Ceea ce m-a mirat dintru început a fost că hotelul la care am mas nu se numea nici Ştefan Cel Mare şi Sfânt, nici Naţional, şi nici Central, dar nici Puşkin (și-o să aflați de ce), ci purta un nume american căruia nu-i păsa de accentul haios cu care era pronunţat. Prima întâlnire cu un local a fost chiar în seara sosirii noastre descălecând la un fel de terasă acoperită unde prima impresie a fost că ne aflăm într-o pulberărie, la puţină vreme după o explozie accidentală. Fum de rezemai bicicleta, vorba unui hâtru, astfel că am ajuns la o masă liberă pe bâjbâite. Unde am aşteptat un ospătar până ni s-au lipit burţile de şirele spinărilor, arătând aidoma ogarilor. Sau fotomodelelor anorexice, dacă vreți. Ori chelnerul nu găsea nici el masa, din pricina fumului, ori îl înrolaseră între timp pe fraier trimiţându-l la Tiraspol, în Crimeea sau mai ştiu eu unde. Între timp gazdele noastre ne puseseră în gardă să nu fim nevricoși, ospătarii funcționând aici după alte coordonate, astfel că în momentul în care a venit dobitocul (un lungan spelb ce vorbea o limbă ruso-moldovană greu de priceput) ne-am prefăcut a fi în regulă. Tăt normal.

În vremea asta, printre norii gri-albăstrui de fum, studiasem listele meniu, mici cât niște rețete medicale, unde, din fericire nu erai nevoit să zăbovești mult, neavând mai mult de opt-nouă feluri de bucate. De băuturi, vreo patruzeci. Ne-am uitat pe pozele mâncărurilor cu pricina, numai că erau realizate într-un sfumato confuz, ca pictate de un miop asemenea lui Chardin ori Monet. N-am vrut să riscăm, așa că am comandat un fel cu care, credeam noi, n-aveam cum să dăm greș. Ceva cu ceafă de porc și barabuli (dar nu bătușiți), nimic mai simplu. E de prisos să spun că până a venit comanda s-a înserat de-a binelea, iar fumul devenise încă și mai dens, în stare să suporte și-un mastodont de Harley, nu doar o bicicletă. Dar pe farfuria cât o roată de căruță nu era ceea ce știam noi de pe meleagurile autohtone, în locul unei bucăți de carne împănate numai atât cât îi trebuie colesterolului să n-o ia pe arătură, friptă cum și cât se cuvine, ci o halcă de trei degete înțepenită într-un ocean de cartofi sticloși, fierți în untură. Peste carne, un sos aducând a cremă de față. „Salată nu-i”, ni s-a spus. Era ca-n chestia aia afișată pe uși, la ieșire din prăvălii sau crâșme : intrare nu-i.

La un moment dat, ca prin farmec, s-a mai luminat un pic încăperea (un moldovan uitase ușa deschisă), prilej de care am profitat rotindu-ne ochii de jur împrejur, descoperind la doar o masă de noi două fete, cu buricele goale ițindu-se de sub tricourile marinărești, ce dădeau fălci unei narghilele ca un balaur cu tot atâtea capete. Identificasem, așadar, sursa poluării. Prietenul X avea să ne spună că fetele de pe aici nu ies, ca ale noastre, cu băieții la terase sau la iarbă verde, ci se adună câte patru-cinci și pentru că ele sunt de părere că nici o sculă de bărbat (cosor, sulă, cherpedin sau ce-o fi) nu e la fel de tare ca vodca, își iau frumușel măcar câte o sticlă de căciulă și-și văd de treabă pe unde apucă. Noi am băut coniac, o licoare maronie cu miros de spirt, căruia ei îi zic, n-o să credeți, divin. Exagerează, firește. Niște domni cu fețe de rakeți, plini de tatuaje mai abitir decât un zid din București de graffiti, la o altă masă. I-am furat cu coada ochiului, observând că beau vinul cum bem noi apa vara, pe arșiță, și nu m-ar fi surprins să-l văd pe tigoarea de ospătar aducând, sătul de atâtea drumuri, într-o roabă un ditamai burduful cu vin. Sau jin, mai curând, acesta fiind numele consacrat la ei. Nici când a fost să ne aducă nota de plată nu s-a mișcat mai repede, cedând abia într-un târziu rugăminților noastre, doborâți de oboseală.

Dimineața am crezut că peste noapte am fost teleportați în decorul unei pelicule a Mosfilm-ului având ca temă viața de după război, bulevardele, trotuarele, fațadele caselor arătând aidoma celor din vremurile invocate. Ori poate că se turnează un film, mi-am zis eu. Paranteză : o prompteriță toantă spunea deunăzi că nu știu ce film se toarnă nu știu unde. Evident că cel/cea care a scris textul era la fel. Tont/toantă. Traversarea unei străzi la Chișinău implică tot atâtea riscuri ca oricare sport extrem, unde se lasă cu capete sparte și oase rupte, ceva siguranță având numai acolo unde vagele urme de zebră sunt însoțite și de câte-un semafor. Aproape mereu roșu. Mașinile întorc în mijlocul drumului (nu pot spune că pe linia continuă, atâta vreme cât ăstora se pare că li s-a terminat toată vopseaua albă din țară), iar o bușitură între două mașini blochează o zi întreagă tot orașul. Cu moldovanii nu prea e de șagă, ne-a zis unul din prietenii noștri, aflat de vreo cinci ani peste Prut, și dacă ești parte în vreun accident se prea poate să primești o pizdealî. Mă rog, am bâiguit, roșu de rușine, înțelegând că aici poți fi recompensat pentru o ispravă de felul ăsta. Era vorba, am priceput eu mai târziu, de o bătaie soră cu moartea.

Nici în altă parte, a doua zi, nu ne-a mers mai bine cu mâncarea, negăsind nici aici (un soi de berărie cehească) un grătar simplu, trezindu-ne la masă cu jumătate dintr-o măcelărie, pe niște talgere imense de lemn aflându-se, de-a valma, cârnați de nu știu câte feluri, fripturi și cartofi. Cartofii îi cerusem, restul nu. Ospătarul, alt spelb care se împiedica într-un șorț verde și râdea ca idiotul, ne-a luat comanda tot după o jumătate de ceas, aducând-o, desigur după altă jumătate. Nici o altă masă ocupată. Așadar nici fum. Lunganul vorbea aceeași limbă amestecată din care mare lucru nu pricepeam. Astfel că în momentul în care mi-a recomandat ca garnitură cartofi în carcasă am luat-o de bună imaginându-mi niște barabule coapte, ceea ce ar fi fost minunat. De unde să știu eu că el îi spunea acelei mocirle grase „cartofi ca acasă”. Ca la mă-sa acasă. Berea era atât de slabă că nu puteai îmbăta nici o drosophilă dintr-un butoi întreg.

Am cumpărat, din curiozitate, un ziar, al cărui nume nu l-am reținut, de la un magazin „deschis veșnic”. L-am răsfoit la hotel, amuzându-mă cu anunțurile, cel mai mult plăcându-mi cele cu vânzările de garsoniere, redactate astfel : „vând apartament cu o odaie”. În cele două zile petrecute (la ei a petrece pe cineva înseamnă a-l conduce), tot colindând orașul (uneori fără voie, rătăcindu-ne pe niște străduțe ca-n Ferentari) am constatat că aproape toate instituțiile mai acătării, parcuri, școli, biblioteci, spitale se numesc sau Ştefan Cel Mare şi Sfânt, sau Naţional, sau Central și nu ne-am fi minunat câtuși de puțin (e mai bine să folosești un sinonim, Putin fiind omniprezent), dacă existând și vreun bordel, s-ar fi numit „Bordelul Național” sau „Central”.

La plecare n-am mai pus motorină în rezervor, ci solearcă, fiind binișor mai ieftină ca dincolo de Albița. Unde abia așteptam să mâncăm o ciorbă și o ceafă. Ceea ce s-a întâmplat la primul popas mai răsărit din vestitul Vaslui.

Mihail Soare

1 Comment

  • Antoaneta R Posted martie 12, 2017 9:29 pm

    Tareee…

Adaugă comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *